Hristos – Domnul vindecării și al Vieții

de Eseu

Aspecte introductive

Relatarea lucanică continuă și în această duminică. Medicul narator așterne astăzi în fața cititorilor descrierea altor fapte minunate. De-această dată, în centrul istorisirii se găsește o înviere. Însă mai e un aspect periferic, extrem de important, pe care vom încerca să-l avem în vedere.

Mai-marele sinagogii

Iair e mai marele sinagogii. Are o fiică de doisprezece ani, bolnavă. Vine în fața Învățătorului, cerându-i tămăduirea ei. Prompt ca de obicei, Hristos se așterne pe cale. Drumul e lung și aglomerat. Mulțimile sunt conștiente că au în față o personalitate și vor să o exploateze la maxim. Unii îl îmbrâncesc, alții îl întreabă, alții scandează în urma lui…. Atmosfera e una de bâlci, mai degrabă decât de biserică.

Femeia

Între toate acestea, o femeie se atinge de poala hainei Stăpânului. Nu o face din reflex, nici din dragoste, ori din admirație. Are un scop precis. Iar dorința i se împlinește. El însuși o simte. Se oprește. Și întreabă: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?” Apostolii sunt de-a drepul revoltați de această toană a Stăpânului. În jurul Lui e vuiet mare. Lumea se îmbrâncește și-L înghesuie. Fiica demnitarului bisericesc e pe cale să-și dea ultima suflare. Iar Dânsul trage de timp. Pentru ei, orizontul e tare în vecinătate. Linia lui e dată de mulțimea agasantă, ce nu îmbrățișează, ci îmbrâncește. Pentru Hristos, însă, nu există orizont. Vede de sus, iar infinitul nu poate fi cuprins. Le dă o lecție frumoasă. Insistă să se arate persoana care s-a atins de El.

Sfioasă, femeia-și face loc prin mulțime. Cade în genunchi și mărturisește. Așteaptă să fie pedepsită. Legea Veche considera o mare împietate ca o femeie aflată la ceasul necurăției să se atingă de un bărbat. Și încă unul recunoscut drept purtătorul unei vocații consacrate. Nu ne putem imagina ce-a fost atunci în sufletul ei! Probabil se și vedea ucisă cu pietre de mulțimea mânioasă.

Reacția Domnului e însă una cum numai El putea să aibă. Îi spune: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace”. Dă de înțeles că n-a chemat-o pentru ea, ci pentru ei. S-arate mulțimii opace că logica divină funcționează după principii diferite de cele ale lumii. Că Domnul oferă femeii locul care i se cuvine. Îi restituie demnitatea și-i recunoaște prestigiul social. Îi dă un loc la masa egalilor.

A murit fiica ta!

Evenimentul este întrerupt ex-abrupto de o veste cutremurătoare. Slugile rabinului vin să-i spună niște vorbe care-l cutremură până-n străfundul rărunchilor sufletului său: „A murit fiica ta. Nu mai osteni pe Învăţătorul”. Pentru ei, totul e pierdut. Nu caută să analizeze contextul și nici nu au nevoie de orizonturi largi. Linia orizontului se-trasează pentru dânșii la căpătâiul fetei. Dincolo de asta, ei nu mai pot vedea nimic. Dar Domnul…. Vede și poate. Sparge cutume sociale. Îi ceartă: „Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme”. Iar apoi dă de pământ cu rânduielile care ziceau că ești necurat când te atingi de un cadavru. El e Domnul vieții și știe asta. Intră la dânsa. O ia de mână. Îi vorbește ca unei făpturi însuflețite: „Copilă, scoală-te!” O poruncă la fel de înduioșătoare ca și cea adresată fiului văduvei. Și la fel de clar rostuită. Sărăcuța, n-are de ales. Duhul se-ntoarce-n stârvul pe care-l părăsise de curând, iar copila cere de mâncare.

Discreția divină, sau în loc de concluzii

Evenimentul se încheie cu un tablou tare sugestiv. Părinții sunt muți de uimire. Lipsiți de reflexe și incapabili de a reacționa într-un fel sau altul. Iar Domnul dă o nouă poruncă: „le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat”, subliniază Evanghelistul. Ciudat, nu? Era atâta lume în preajmă. Și vestea se va răspândi oricum. Și totuși, Rabbi cere discreție. Poate tocmai pentru că mesajul pe care vrea să îl transmită e altul. Anume că nu vindecarea e importantă, ci modul în care Stăpânul ne percepe și ne valorifică. În ochii slugilor lui Iair fetița devenise un cadavru. În cei albaștri și atotcuprinzători ai Fiului teslarului, era încă o făptură umană. Una care avea atâtea de împărtășit lumii întregi. Așa suntem și noi în ochii lui Dumnezeu. Făpturi unice și irepetabile. Ființe ce se cer iubite. Și pe care Domnul ne iubește cu toată ființa Lui, atâta vreme cât știm să-I îngăduim aceasta. Ne-nvie din moartea păcatelor și ne hrănește, aidoma fiicei întoarse de pe alte tărâmuri, cu merinde sufletească.

Dar oare noi, facem la fel cu aproapele? Căci, vorba aceea, suntem plăsmuiți după chipul lui Dumnezeu. Și El ne este modelul suprem. Înviați din ghearele morții sufletului, suntem și noi poftiți a adăsta cu inimă iubitoare asupra aproapelui. A-l învia și-al scoate din ghearele durerii și ale neputinței. A-i oferi umărul pe care să plângă și-mbrățișarea caldă, ce topește gheața de pe baierele inimii. Nu-i ușor tare, dar nici greutatea nu-i de nepurtat. Îndrăzniți!

 

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Hristos – Domnul vindecării și al Vieții
Loading
/

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Feluritele încredințări ale Învierii

Feluritele încredințări ale Învierii

Aspecte introductive Capitolul din care a fost extrasă pericopa evenghelică a primei duminici post-Pascale, face parte dintr-o suită de relatări care-L prezintă pe Hristos cel înviat. Oameni a căror credință se zdruncinase, sau al căror zel misionar avea nevoie să fie...

Să ne veselim dumnezeiește!

Să ne veselim dumnezeiește!

Oricare dintre credincioșii ortodocși realizează că există o diferenţă izbitoare, un contrast puternic între zilele Postului Mare și cele ale Sfintelor Paști. Evidenţa acestui fapt se observă mai ales în ziua Sfintelor Paști și în Săptămâna Luminată, când totul este...

Cuvântul și mărturia lui Ioan

Cuvântul și mărturia lui Ioan

Introducere În centrul lecturilor nou-testamentare cu caracter pascal, se găsește debutul relatării evanghelice a lui Ioan. De ce? Greu de zis. Probabil datorită densității ei teologice, ori din pricina frumoaselor referiri la lumină, care este un adevărat leitmotiv...

Iubesc iubirea*

Iubesc iubirea*

 Având în preajmă icoana Maicii Domnului, căreia i ne adresăm în priceasnă: „Am venit, Măicuță, să ne mai vedem, / Să-ți spunem necazul (dorul!) pe care-l avem” – adică tu să ne vezi și noi să te vedem –, în felul acesta mă adresez tuturor celor care sunteți icoana...

Sfinții au tăcut și cerul a vorbit

Sfinții au tăcut și cerul a vorbit

Deunăzi, ascultând glasul slujbei Canonului cel Mare înveșmântat în tristețea strălucitoare a Postului Paștilor și încercând să mă dumiresc după putință de natura înțelegerii lăuntrice a ascezei creștine, ochii mi-au alunecat evlavios pe racla cu părticelele din...

„Finicul” de pe cale și cel din sufletele noastre

„Finicul” de pe cale și cel din sufletele noastre

Introducere Învierea apropiatului Lazăr, are felurite ecouri în popor. În vreme ce familia se bucură și cei care asistaseră la moment rămân înmărmuriți de uimire, fariseii își asumă rolul de „pârâcioși” sociali. Fug la sinedriu și neglijând aspecte precum plânsul lui...