Aspecte introductive
Dacă vom lectura capitolul în cadrul căruia se găsește pericopa evanghelică de astăzi, vom vedea că evenimentul aflat în centrul ei face parte dintr-o frumoasă arhitectură a propovăduirii. După ce, în subunitatea anterioară, Hristos vorbește mulțimilor, acum face două minuni mari. Vindecă pe sluga sutașului și un fiu, presupus a fi alinarea bătrâneților unei mame rămase văduve. Ca o considerație generală, s-ar putea observa continuitatea existentă în activitatea Sa. Întâi vorbește, apoi prin fapte, vine să arate că nu este propovăduitorul unei filosofii abstracte și că cele promise nu sunt nicidecum himere.
S-ar putea afirma, de asemenea, cu privire la cele două minuni, faptul că Hristos citește în inima omului și-și împarte binecuvântarea fără părtinire. Sutașului îi vindecă slujitorul, nu doar pentru a-i face hatârul, ci pentru a-i lăuda calitatea de părinte bun pentru servitorii săi, iar mamei, pentru că între cei doi se stabilește o frumoasă legătură de comunicare: de la inimă, la inimă.
Doi fii și-o mamă-ndurerată
E greu de presupus ce-a fost în sufletul Fiului lui Dumnezeu cel întrupat, când a văzut-o pe văduvă conducându-și unica odraslă pe calea cea fără de întoarcere. Greu de reconstituit e și dialogul interior, care cu certitudine a existat în ființa Lui. În fond, era și el Fiu, iar maica Sa avea să treacă, nu peste multă vreme, printr-un episod similar. Cert este că întâlnirea îl marchează profund.
Pornit pe drumul dinspre Capernaum, unde tot mereu va face minuni răsunătoare, Învățătorul dă, în sătucul din vecini, nas în nas cu un cortegiu. Află că e vorba despre o adunare străbătută de multă jale. O mamă, ce-și pierduse, Domnul știe când, soțul, era condamnată acum să se-ncovoaie sub povara bătrâneților, peste care urma să adăsteze și singurătatea. Își ducea fiul, tânăr și în floarea vârstei, la groapă.
Hristos și libera voință a omului
Oricât de împietrită ar fi inima unui om, nu poate rămâne nesimțitoare la o astfel de durere. Și chiar dacă nu o exprimă, simte o formă de compasiune, uneori împletită cu dragoste, față de cel sau cea în cauză. Cu atât mai mult inima Fiului lui Dumnezeu, Cel atât de simțitor la toate durerile lumii! Dar, la ce-i folosesc bietei femei lacrimile apropiaților, sau cele ale Divinității însăși? Ea tot singură va rămâne. Pustiul e cel care-i va defini de-acum încolo starea lăuntrică. Își duce cu demnitate povara și n-ar vrea ca cineva s-o vadă căzând. E o femeie puternică. O călise deja pierderea soțului. Cel puțin, așa ne lasă povestitorul să intuim.
Hristos vede însă dincolo de aparențe. Pătrunde sub perdelele strâns legate ale durerii ce păzesc cu strășnicie intrarea în locașul simțirilor. Îi vede păsul. Nu caută motivații, justificări, ci acționează prompt. Se apropie de cortegiu. Lumea crede, de bună seamă, că o face pentru a aduce defunctului un ultim omagiu. Da de unde! Intră în dialog cu mortul. Îi poruncește, ca un Stăpân: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” Și nu se poate ca unei astfel de porunci să nu i se dea ascultare. Mortul se ridică, le vorbește, e uimit, iar ochii mamei se dezlănțuie. Pe cât de bine zăgăzuiți au fost pe când trebuia să-și mascheze durerea, pe-atât de nestânjeniți lasă să se sloboadă din seninul lor potopul lacrimilor bucuriei. Lacrimi ce vin ca mărturie.
Având în vedere că la nivel formal nu a existat un dialog între Fiul Vieții și mama mortului, s-ar putea isca fireasca întrebare, dacă nu cumva Dumnezeu nu forțează, prin această minune, libertatea umană. Chiar dacă, verbal văduva nu s-a exprimat în fața Celui ce-i stătea-nainte, era un fapt firesc că și-ar fi dorit ca fiul să n-o părăsească. Și încă taman acum, când și puterile păreau a face la fel cu dânsa. Așadar, libertatea e respectată întru totul. E drept, procedura ce are în centru exprimarea consimțământului e nițel diferită. Dar, vremurile sunt diferite, necesitățile și ele. Hristos acționează în „stare de urgență”!
Dumnezeirea și inima de mamă
O minune atât de răsunătoare își are cu certitudine, efectele ei. În plan moral, teologic, dar și în ceea ce privește imaginea săvârșitorului și amplificarea ideilor propovăduite de El. Hristos își arată, prin aceasta, Dumnezeirea. E firesc. O minune nu se-ntâmplă de-amorul artei. Vine să transmită un mesaj. Să facă un bine celui care îi este beneficiar, să arate mulțimilor cu cine au de-a face, să transmită un mesaj generațiilor următoare și să dea tărie cuvântului propovăduit. Că doar, vorba sună, fapta tună!
În inimile celor de față, învierea tânărului din Nain va avea cu certitudine un impact inimaginabil. Vor mărturisi calitățile de om extraordinar ale realizatorului ei toți cei de față. Dacă privim, însă, tabloul policrom de acolo, vom vedea că avem de-a face cu trei atitudini diferite. Cu trei forme de mărturisire a divinității lui Hristos. Fiul, care este uimit și speriat și nu știe cum să reacționeze. De bună seamă, va mulțumi mai târziu, după ce se va dezmetici nițel. Mulțimea, pătrunsă de un sentiment de frică, căci ceea ce se petrecuse acolo reprezenta cu certitudine o manifestare a majestății, a superiorității și autorității. Or, în fața acestor elemente, omul simplu stă plecat, uimit, cu gura căscată.
Cea mai frumoasă mărturie a divinității lui Hristos o aduce însă, văduva repusă de curând în drepturile de mamă, prin lacrimile ce-i brăzdează obrajii. Cu suspinuri negrăite, ea simte că L-a cunoscut într-adevăr pe Dumnezeu. Pe Dumnezeul cel veșnic, ce pătrunde în străfundul inimii, vibrează la unison cu creația și are planuri ce nu pot fi altfel, decât benefice pentru biata făptură umană. Și Hristos e bucuros de mărturia ei. Așa și-ar dori să fie cunoscut de oameni: nu ca Mesia venit să-i sloboadă pe evrei de prigonirea romană, nu ca stăpânul de care să le fie frică și de la care să primească porunci, ci ca aproapele cald, ce străjuiește cu blândețe. Ca prietenul, fratele și părintele ce veghează cu ochii mereu scrutând zările, pe cei dragi și e mereu gata să ofere un umăr pe care să se plângă, să șteargă lacrimi și să tămăduiască dureri. Panaceul universal, alinarea tuturor greutăților. Oare noi cum îl simțim și mărturisim pe Hristos?
