Hristos-Fiul vorbește unei inimi de mamă

de | oct. 17, 2020 | Spiritualitate

Aspecte introductive

Dacă vom lectura capitolul în cadrul căruia se găsește pericopa evanghelică de astăzi, vom vedea că evenimentul aflat în centrul ei face parte dintr-o frumoasă arhitectură a propovăduirii. După ce, în subunitatea anterioară, Hristos vorbește mulțimilor, acum face două minuni mari. Vindecă pe sluga sutașului și un fiu, presupus a fi alinarea bătrâneților unei mame rămase văduve. Ca o considerație generală, s-ar putea observa continuitatea existentă în activitatea Sa. Întâi vorbește, apoi prin fapte, vine să arate că nu este propovăduitorul unei filosofii abstracte și că cele promise nu sunt nicidecum himere.

            S-ar putea afirma, de asemenea, cu privire la cele două minuni, faptul că Hristos citește în inima omului și-și împarte binecuvântarea fără părtinire. Sutașului îi vindecă slujitorul, nu doar pentru a-i face hatârul, ci pentru a-i lăuda calitatea de părinte bun pentru servitorii săi, iar mamei, pentru că între cei doi se stabilește o frumoasă legătură de comunicare: de la inimă, la inimă.

Doi fii și-o mamă-ndurerată

E greu de presupus ce-a fost în sufletul Fiului lui Dumnezeu cel întrupat, când a văzut-o pe văduvă conducându-și unica odraslă pe calea cea fără de întoarcere. Greu de reconstituit e și dialogul interior, care cu certitudine a existat în ființa Lui. În fond, era și el Fiu, iar maica Sa avea să treacă, nu peste multă vreme, printr-un episod similar. Cert este că întâlnirea îl marchează profund.

Pornit pe drumul dinspre Capernaum, unde tot mereu va face minuni răsunătoare, Învățătorul dă, în sătucul din vecini, nas în nas cu un cortegiu. Află că e vorba despre o adunare străbătută de multă jale. O mamă, ce-și pierduse, Domnul știe când, soțul, era condamnată acum să se-ncovoaie sub povara bătrâneților, peste care urma să adăsteze și singurătatea. Își ducea fiul, tânăr și în floarea vârstei, la groapă.

Hristos și libera voință a omului

Oricât de împietrită ar fi inima unui om, nu poate rămâne nesimțitoare la o astfel de durere. Și chiar dacă nu o exprimă, simte o formă de compasiune, uneori împletită cu dragoste, față de cel sau cea în cauză. Cu atât mai mult inima Fiului lui Dumnezeu, Cel atât de simțitor la toate durerile lumii! Dar, la ce-i folosesc bietei femei lacrimile apropiaților, sau cele ale Divinității însăși? Ea tot singură va rămâne. Pustiul e cel care-i va defini de-acum încolo starea lăuntrică. Își duce cu demnitate povara și n-ar vrea ca cineva s-o vadă căzând. E o femeie puternică. O călise deja pierderea soțului. Cel puțin, așa ne lasă povestitorul să intuim.

            Hristos vede însă dincolo de aparențe. Pătrunde sub perdelele strâns legate ale durerii ce păzesc cu strășnicie intrarea în locașul simțirilor. Îi vede păsul. Nu caută motivații, justificări, ci acționează prompt. Se apropie de cortegiu. Lumea crede, de bună seamă, că o face pentru a aduce defunctului un ultim omagiu. Da de unde! Intră în dialog cu mortul. Îi poruncește, ca un Stăpân: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” Și nu se poate ca unei astfel de porunci să nu i se dea ascultare. Mortul se ridică, le vorbește, e uimit, iar ochii mamei se dezlănțuie. Pe cât de bine zăgăzuiți au fost pe când trebuia să-și mascheze durerea, pe-atât de nestânjeniți lasă să se sloboadă din seninul lor potopul lacrimilor bucuriei. Lacrimi ce vin ca mărturie.

            Având în vedere că la nivel formal nu a existat un dialog între Fiul Vieții și mama mortului, s-ar putea isca fireasca întrebare, dacă nu cumva Dumnezeu nu forțează, prin această minune, libertatea umană. Chiar dacă, verbal văduva nu s-a exprimat în fața Celui ce-i stătea-nainte, era un fapt firesc că și-ar fi dorit ca fiul să n-o părăsească. Și încă taman acum, când și puterile păreau a face la fel cu dânsa. Așadar, libertatea e respectată întru totul. E drept, procedura ce are în centru exprimarea consimțământului e nițel diferită. Dar, vremurile sunt diferite, necesitățile și ele. Hristos acționează în „stare de urgență”!

            Dumnezeirea și inima de mamă

O minune atât de răsunătoare își are cu certitudine, efectele ei. În plan moral, teologic, dar și în ceea ce privește imaginea săvârșitorului și amplificarea ideilor propovăduite de El. Hristos își arată, prin aceasta, Dumnezeirea. E firesc. O minune nu se-ntâmplă de-amorul artei. Vine să transmită un mesaj. Să facă un bine celui care îi este beneficiar, să arate mulțimilor cu cine au de-a face, să transmită un mesaj generațiilor următoare și să dea tărie cuvântului propovăduit. Că doar, vorba sună, fapta tună!

            În inimile celor de față, învierea tânărului din Nain va avea cu certitudine un impact inimaginabil. Vor mărturisi calitățile de om extraordinar ale realizatorului ei toți cei de față. Dacă privim, însă, tabloul policrom de acolo, vom vedea că avem de-a face cu trei atitudini diferite. Cu trei forme de mărturisire a divinității lui Hristos. Fiul, care este uimit și speriat și nu știe cum să reacționeze. De bună seamă, va mulțumi mai târziu, după ce se va dezmetici nițel. Mulțimea, pătrunsă de un sentiment de frică, căci ceea ce se petrecuse acolo reprezenta cu certitudine o manifestare a majestății, a superiorității și autorității. Or, în fața acestor elemente, omul simplu stă plecat, uimit, cu gura căscată.

Cea mai frumoasă mărturie a divinității lui Hristos o aduce însă, văduva repusă de curând în drepturile de mamă, prin lacrimile ce-i brăzdează obrajii. Cu suspinuri negrăite, ea simte că L-a cunoscut într-adevăr pe Dumnezeu. Pe Dumnezeul cel veșnic, ce pătrunde în străfundul inimii, vibrează la unison cu creația și are planuri ce nu pot fi altfel, decât benefice pentru biata făptură umană. Și Hristos e bucuros de mărturia ei. Așa și-ar dori să fie cunoscut de oameni: nu ca Mesia venit să-i sloboadă pe evrei de prigonirea romană, nu ca stăpânul de care să le fie frică și de la care să primească porunci, ci ca aproapele cald, ce străjuiește cu blândețe. Ca prietenul, fratele și părintele ce veghează cu ochii mereu scrutând zările, pe cei dragi și e mereu gata să ofere un umăr pe care să se plângă, să șteargă lacrimi și să tămăduiască dureri. Panaceul universal, alinarea tuturor greutăților. Oare noi cum îl simțim și mărturisim pe Hristos?

Hristos-Fiul vorbește unei inimi de mamă

 
Play/Pause Episode
00:00 / 5:51
Rewind 30 Seconds
1X
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/maxim-morariu/" target="_self">Ierom. Maxim Morariu</a>

Ierom. Maxim Morariu

Doctor în teologie al Faculății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca (Summa cum laudae). A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă clujeană (ca şef de promoţie) și un masterat în ,,Consiliere Pastorală şi Asistență Psihosocială”, în cadrul facultăţii menţionate, Facultatea de Istorie și Filosofie, nivel licență (2014), și masteratul în ,,Istoria Europei de Sud-est” (2016), Institutul Ecumenic de la Bossey (Universitatea din Geneva, 2018), și a studiat la Universitățile din Kosice, Graz, Belgrad, precum și la Universitatea Pontificală Angelicum din Roma, Italia. A publicat, editat, coordonat sau tradus nu mai puțin de 26 de volume și peste 300 de studii și articole de specialitate în țară și străinătate. Este membru editorial a 8 reviste de specialitate (2 indexate Web of Science), membru fondator și redactor-șef al Revistei Astra Salvensis, recunoscută la nivel internațional, secretar științific al Despărțământului „Vasile Moga” al ASTREI Sebeș și al Centrului de Studii „Ioan Lupaș” din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, membru al Institutului de Istorie Eclesiastică „Nicolae Bocșan” (Cluj-Napoca) și cercetător asociat al Universității din Pretoria (Africa de Sud). Ca om de radio realizează emisiuni și rubrici pentru Radio Renașterea (Cluj-Napoca), Radio Trinitas (București) și Radio Someș (Bistrița).

Ultimele articole

„Țarina” și „roada cea bună”

„Țarina” și „roada cea bună”

Aspecte introductive Hristos e pragmatic astăzi. Rostește o parabolă cu miez, menită să răspundă unei întrebări venite din public. Înainte de aceasta, însă, se răfuiește, cum Îi place Lui, cu fariseii. La început, le vorbește ucenicilor despre aceștia și crtitică...

Pe Dumnezeu îl primim în Biserică

Pe Dumnezeu îl primim în Biserică

Copila nevinovată, de trei ani şi ceva, aşa cum au promis Ioachim şi Ana atunci când Dumnezeu le-a dat-o în dar, a fost dusă într-o toamnă, într-un început de iarnă ca şi acesta, la templul din Ierusalim. Şi n-a fost dusă acolo, aşa cum multe fecioare erau duse pentru...

Mai multe din Spiritualitate
Valenţele veşnice ale faptelor noastre vremelnice

Valenţele veşnice ale faptelor noastre vremelnice

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucitor. Iar un sărac, anume Lazăr stătea înaintea porţilor lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului. Acesta nu numai că nu se putea...

Lupta cu diavolul este o realitate

Lupta cu diavolul este o realitate

Nu numai Dumnezeu e o realitate evidentă, ci şi diavolul este o realitate. El umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită. Şi lucrarea lui o poate constata oricine începând din casă, uitându-se în ţară şi uitându-se în lume. Evanghelia ne pune în faţă un om...

Demonul posedatului și demonii Cetății

Demonul posedatului și demonii Cetății

Aspecte introductive S-ar putea spune că episodul ce se găsește în centrul Evangheliei de astăzi face parte dintr-o adevărată arhitectură, ce reunește o serie de întâmplări, menite să le arate Apostolilor cu cine stau de vorbă. Cu puțină vreme înainte de popasul în...

Sfinții Mărturisitori Ardeleni și statornicia în credință

Sfinții Mărturisitori Ardeleni și statornicia în credință

Sărbătoarea noastră din 21 octombrie este una relativ nouă ca pondere în viața liturgică a comunităților ortodoxe din Transilvania. Doar de câțiva ani este consemnată cu roșu în calendarele creștine ortodoxe ale eparhiei noastre, deși acești sfinți mărturisitori și...