Hristos-Fiul vorbește unei inimi de mamă

de | oct. 17, 2020 | Spiritualitate

Aspecte introductive

Dacă vom lectura capitolul în cadrul căruia se găsește pericopa evanghelică de astăzi, vom vedea că evenimentul aflat în centrul ei face parte dintr-o frumoasă arhitectură a propovăduirii. După ce, în subunitatea anterioară, Hristos vorbește mulțimilor, acum face două minuni mari. Vindecă pe sluga sutașului și un fiu, presupus a fi alinarea bătrâneților unei mame rămase văduve. Ca o considerație generală, s-ar putea observa continuitatea existentă în activitatea Sa. Întâi vorbește, apoi prin fapte, vine să arate că nu este propovăduitorul unei filosofii abstracte și că cele promise nu sunt nicidecum himere.

            S-ar putea afirma, de asemenea, cu privire la cele două minuni, faptul că Hristos citește în inima omului și-și împarte binecuvântarea fără părtinire. Sutașului îi vindecă slujitorul, nu doar pentru a-i face hatârul, ci pentru a-i lăuda calitatea de părinte bun pentru servitorii săi, iar mamei, pentru că între cei doi se stabilește o frumoasă legătură de comunicare: de la inimă, la inimă.

Doi fii și-o mamă-ndurerată

E greu de presupus ce-a fost în sufletul Fiului lui Dumnezeu cel întrupat, când a văzut-o pe văduvă conducându-și unica odraslă pe calea cea fără de întoarcere. Greu de reconstituit e și dialogul interior, care cu certitudine a existat în ființa Lui. În fond, era și el Fiu, iar maica Sa avea să treacă, nu peste multă vreme, printr-un episod similar. Cert este că întâlnirea îl marchează profund.

Pornit pe drumul dinspre Capernaum, unde tot mereu va face minuni răsunătoare, Învățătorul dă, în sătucul din vecini, nas în nas cu un cortegiu. Află că e vorba despre o adunare străbătută de multă jale. O mamă, ce-și pierduse, Domnul știe când, soțul, era condamnată acum să se-ncovoaie sub povara bătrâneților, peste care urma să adăsteze și singurătatea. Își ducea fiul, tânăr și în floarea vârstei, la groapă.

Hristos și libera voință a omului

Oricât de împietrită ar fi inima unui om, nu poate rămâne nesimțitoare la o astfel de durere. Și chiar dacă nu o exprimă, simte o formă de compasiune, uneori împletită cu dragoste, față de cel sau cea în cauză. Cu atât mai mult inima Fiului lui Dumnezeu, Cel atât de simțitor la toate durerile lumii! Dar, la ce-i folosesc bietei femei lacrimile apropiaților, sau cele ale Divinității însăși? Ea tot singură va rămâne. Pustiul e cel care-i va defini de-acum încolo starea lăuntrică. Își duce cu demnitate povara și n-ar vrea ca cineva s-o vadă căzând. E o femeie puternică. O călise deja pierderea soțului. Cel puțin, așa ne lasă povestitorul să intuim.

            Hristos vede însă dincolo de aparențe. Pătrunde sub perdelele strâns legate ale durerii ce păzesc cu strășnicie intrarea în locașul simțirilor. Îi vede păsul. Nu caută motivații, justificări, ci acționează prompt. Se apropie de cortegiu. Lumea crede, de bună seamă, că o face pentru a aduce defunctului un ultim omagiu. Da de unde! Intră în dialog cu mortul. Îi poruncește, ca un Stăpân: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” Și nu se poate ca unei astfel de porunci să nu i se dea ascultare. Mortul se ridică, le vorbește, e uimit, iar ochii mamei se dezlănțuie. Pe cât de bine zăgăzuiți au fost pe când trebuia să-și mascheze durerea, pe-atât de nestânjeniți lasă să se sloboadă din seninul lor potopul lacrimilor bucuriei. Lacrimi ce vin ca mărturie.

            Având în vedere că la nivel formal nu a existat un dialog între Fiul Vieții și mama mortului, s-ar putea isca fireasca întrebare, dacă nu cumva Dumnezeu nu forțează, prin această minune, libertatea umană. Chiar dacă, verbal văduva nu s-a exprimat în fața Celui ce-i stătea-nainte, era un fapt firesc că și-ar fi dorit ca fiul să n-o părăsească. Și încă taman acum, când și puterile păreau a face la fel cu dânsa. Așadar, libertatea e respectată întru totul. E drept, procedura ce are în centru exprimarea consimțământului e nițel diferită. Dar, vremurile sunt diferite, necesitățile și ele. Hristos acționează în „stare de urgență”!

            Dumnezeirea și inima de mamă

O minune atât de răsunătoare își are cu certitudine, efectele ei. În plan moral, teologic, dar și în ceea ce privește imaginea săvârșitorului și amplificarea ideilor propovăduite de El. Hristos își arată, prin aceasta, Dumnezeirea. E firesc. O minune nu se-ntâmplă de-amorul artei. Vine să transmită un mesaj. Să facă un bine celui care îi este beneficiar, să arate mulțimilor cu cine au de-a face, să transmită un mesaj generațiilor următoare și să dea tărie cuvântului propovăduit. Că doar, vorba sună, fapta tună!

            În inimile celor de față, învierea tânărului din Nain va avea cu certitudine un impact inimaginabil. Vor mărturisi calitățile de om extraordinar ale realizatorului ei toți cei de față. Dacă privim, însă, tabloul policrom de acolo, vom vedea că avem de-a face cu trei atitudini diferite. Cu trei forme de mărturisire a divinității lui Hristos. Fiul, care este uimit și speriat și nu știe cum să reacționeze. De bună seamă, va mulțumi mai târziu, după ce se va dezmetici nițel. Mulțimea, pătrunsă de un sentiment de frică, căci ceea ce se petrecuse acolo reprezenta cu certitudine o manifestare a majestății, a superiorității și autorității. Or, în fața acestor elemente, omul simplu stă plecat, uimit, cu gura căscată.

Cea mai frumoasă mărturie a divinității lui Hristos o aduce însă, văduva repusă de curând în drepturile de mamă, prin lacrimile ce-i brăzdează obrajii. Cu suspinuri negrăite, ea simte că L-a cunoscut într-adevăr pe Dumnezeu. Pe Dumnezeul cel veșnic, ce pătrunde în străfundul inimii, vibrează la unison cu creația și are planuri ce nu pot fi altfel, decât benefice pentru biata făptură umană. Și Hristos e bucuros de mărturia ei. Așa și-ar dori să fie cunoscut de oameni: nu ca Mesia venit să-i sloboadă pe evrei de prigonirea romană, nu ca stăpânul de care să le fie frică și de la care să primească porunci, ci ca aproapele cald, ce străjuiește cu blândețe. Ca prietenul, fratele și părintele ce veghează cu ochii mereu scrutând zările, pe cei dragi și e mereu gata să ofere un umăr pe care să se plângă, să șteargă lacrimi și să tămăduiască dureri. Panaceul universal, alinarea tuturor greutăților. Oare noi cum îl simțim și mărturisim pe Hristos?

Hristos-Fiul vorbește unei inimi de mamă

 
Play/Pause Episode
00:00 / 5:51
Rewind 30 Seconds
1X
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/maxim-morariu/" target="_self">Ierom. Maxim Morariu</a>

Ierom. Maxim Morariu

Doctor în teologie al Faculății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca (Summa cum laudae). A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă clujeană (ca şef de promoţie) și un masterat în ,,Consiliere Pastorală şi Asistență Psihosocială”, în cadrul facultăţii menţionate, Facultatea de Istorie și Filosofie, nivel licență (2014), și masteratul în ,,Istoria Europei de Sud-est” (2016), Institutul Ecumenic de la Bossey (Universitatea din Geneva, 2018), și a studiat la Universitățile din Kosice, Graz, Belgrad, precum și la Universitatea Pontificală Angelicum din Roma, Italia. A publicat, editat, coordonat sau tradus nu mai puțin de 26 de volume și peste 300 de studii și articole de specialitate în țară și străinătate. Este membru editorial a 8 reviste de specialitate (2 indexate Web of Science), membru fondator și redactor-șef al Revistei Astra Salvensis, recunoscută la nivel internațional, secretar științific al Despărțământului „Vasile Moga” al ASTREI Sebeș și al Centrului de Studii „Ioan Lupaș” din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, membru al Institutului de Istorie Eclesiastică „Nicolae Bocșan” (Cluj-Napoca) și cercetător asociat al Universității din Pretoria (Africa de Sud). Ca om de radio realizează emisiuni și rubrici pentru Radio Renașterea (Cluj-Napoca), Radio Trinitas (București) și Radio Someș (Bistrița).

Ultimele articole

Dumnezeul ce tămăduiește și învie

Dumnezeul ce tămăduiește și învie

Aspecte introductive Capitolul ce găzduiește pericopa evanghelică de astăzi, cel de-al optulea al relatării lui Luca, e unul amplu și dens în informații. Hristos e prezentat aici în mai multe ipostaze. Tămăduiește, propovăduiește, călătorește și nu refuză nimănui...

Mai multe din Spiritualitate
Crucea noastră este capacitatea de jertfă prin smerenie, bunătate și iubire

Crucea noastră este capacitatea de jertfă prin smerenie, bunătate și iubire

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci ne aduce înainte învățătura însușirii crucii lui Hristos de către fiecare creștin spre mântuire, după cuvântul Domnului Hristos: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie” (Marcu...

Ruşinea de a-ţi mărturisi credinţa

Ruşinea de a-ţi mărturisi credinţa

Sunt oameni cărora le este ruşine să-şi mărturisească credinţa, apartenenţa lor confesională. Cei mai tineri n-au apucat vremurile, dar noi, cei maturi ştim că în perioada comunistă, multora le era teamă să-şi mărturisească credinţa lor. Dar nu numai atunci. Chiar şi...

Sărbătoarea Sfintei Cruci și iconografia ei

Sărbătoarea Sfintei Cruci și iconografia ei

Instituită în veacul al IV-lea, această sărbătoare celebra la origini ridicarea Bisericii Învierii de la Ierusalim de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Către anul 347, însuşi Sfântul Chiril al Ierusalimului menţiona faptul că în întreaga lume existau deja...

Fără cruce nu există comuniune cu Hristos

Fără cruce nu există comuniune cu Hristos

Suntem în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci. La Sfânta Liturghie citim un fragment scurt din Evanghelia după Ioan, care redă semnificația Crucii în credința creștină, reliefată în convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 13-17). Este evident că crucea nu...

Crucea, expresia iubirii absolute a lui Dumnezeu pentru noi

Crucea, expresia iubirii absolute a lui Dumnezeu pentru noi

Acest mare adevăr, cum că din Crucea Domnului nostru Iisus Hristos izvorăsc Sfintele Taine, îl descoperă Mântuitorul oamenilor prin bătrânul Nicodim. În Evanghelia după Ioan, în capitolul 3, ne este istorisită, tainica, nocturna şi gingaşa întâlnire dintre bătrânul...