Vă propun să vorbim astăzi despre un ierarh cărturar aparte, respectiv părintele Iacob Antonovici. Născut la 18 noiembrie 1856 la Similișoara Bogdanei, în județul Tutova, dânsul va pleca la Domnul la data de 31 decembrie 1931, lăsând în urmă o frumoasă moștenire culturală și spirituală, dar și o activitate edilitară demnă de apreciat.
După cum precizează istoricul Adrian Nicolae Petcu (https://ziarullumina.ro/societate/historica/episcopul-iacov-antonovici-al-husilor-1924-1931-19327.html, accesat 03. 12. 2020), provenea din pătura de jos a poporului, fiind fiul cântărețului bisericesc din satul în care s-a născut. Din acest motiv, a urmat cu dificultate studiile, dar totuși, situația în care se găsea familia nu l-a determinat să renunțe la ele. A studiat în prima clasă în comuna Bogdana, între 1865 și 1866, însă a fost nevoit să o întrerupă din motive medicale. A continuat ulterior studiile la școala cu numărul 1 din Bârlad, între anii 1869 și 1872, iar apoi, ca bursier, a absolvit seminarul din Huși în anul 1876. Ulterior, tot ca bursier, îl va absolvi pe cel superior de la Mănăstirea Socola din Iași, în anul 1879. Între 1885 și 1889, va studia la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, pe care o va încununa cu o interesantă teză de licență, intitulată: „Sclavia şi Creştinismul” , publicată trei ani mai târziu.
Ca absolvent al seminarului ieșean s-a întors la Bârlad, unde a lucrat vreme de un an ca institutor la pensionul profesorului Ioan Popescu, iar apoi ca diacon și preot pe seama Bisericii cu hramul „Sfântul Ilie” din Bârlad. În anul 1880 s-a căsătorit. A avut șase copii și s-a străduit ca fiecare dintre ei să beneficieze de o pregătire aparte. În anul 1892, a devenit paroh al Bisericii pe care a slujit-o, rămânând în această postură până în anul 1918, când va deveni văduv și va fi tuns în monahism la mănăstirea Cetățuia din Iași, iar apoi hirotonit arhiereu vicar al Mitropoliei Moldovei.
Calitățile sale administrative și duhovnicești l-au recomandat de asemenea pentru diferite funcții. A fost astfel, între anii 1900 și 1902, protoiereu de Tutova, membru și președinte între 1897 și 1909 al Consistoriului Eparhial din Huși, iar apoi, între 1909 și 1918, membru al Consistoriului superior. În paralel cu activitatea pastorală a activat de asemenea ca profesor în diferite școli.
În anul 1923, a fost de ales episcop al Dunării de Jos, unde va rămâne însă doar un an, căci în 1924, în urma retragerii episcopului Nicodim Munteanu, viitorul Patriarh, de aici, scaunul de la Huși va rămâne vacant. În acest context, va reveni pe meleagurile natale, ca episcop. Va păstori aici până la decesul survenit la 31 decembrie 1931, rămânând în conștiința oamenilor locului drept un ierarh blând și sfătos, susținător al tinerilor și cunoscător al istoriei trecutului.
La Huși a avut, pe lângă activitatea culturală demnă de invidiat și o una edilitară aparte. A reparat clădirile Episcopiei, a reînființat Seminarul din Huși în clădirile instituției, a înființat un muzeu arheologic și religios acolo și un buletin al Eparhiei și a pus bazele Ligii Culturale de la Huși, al cărei prim președinte a fost.
Ca om de cultură, a publicat mai multe titluri reprezentative pentru istoria locală, etnografia și istoria românească, fiind apreciat de oameni precum Nicolae Iorga, care-l considera a fi „ultimul dintre episcopii cărturari și patrioți moldoveni care merg pe urmele lui Melchisedec Ștefănescu”. A editat de asemenea o colecție de Documente bârlădene și a publicat zeci de articole în periodicele vremii. În semn de recunoaștere a activității culturale prodigioase, a primit în trei rânduri premiul Academiei Române și a fost distins cu mai multe premii, medalii și distincții.De asemenea, a fost ales membru al Societății istorice române în anul 1901, al Societății Geografice Române, al Comisiei Monumentelor istorice din județul Tutova în anul 1904, membru al Societății Internaționale de studii istorice și sociologice din Paris și membru de Onoare al Academiei Române, în anul 1919. Între titlurile ce-i poartă semnătura se numără: Geografia comunei Bogdana, publicată în 1889, teza de licență despre care am vorbit. Monografia comunei Bogdana, publicată la Bârlad în anul 1905, volumul: Frații Gheorghe și Neculai Roșca Codreanu, fundatorii liceului și școlii secundare-profesionale de fete din Bârlad, publicată în anul 1908, lucrarea: Tipografia xilografică, librăriile și legătoriile de cărți din Bârlad, scrisă împreună cu Grigore Crețu, apărută în 1909, Notițe istorice și tradiționale despre schitul Măgariu, jud. Tutova (Ed. Modernă, Bârlad, 1911), o monografie dedicată mănăstirii Florești din județul Tutova, datând din anul 1916, un volum medalion dedicat lui Ioan Popescu în 1928, documente dedicate fostelor schituri Orgoești, Bogdănița, Pârvești, Cârțibași și Mânzați, tipărite în anul 1928 și faimasele documente bârlădene, în cinci volume, publicate între 1911 și 1926.
După plecarea sa la Domnul, o stradă din municipiul Bârlad a fost botezată cu numele lui, în semn de prețuire pentru cel care a făcut atâtea lucrutri frumoase pentru meleagurile natale.
