Icoana Maicii Domnului Prodromiţa (adică Înaintemergătoarea) este o icoană făcătoare de minuni „nefăcută de mână omenească”, din tezaurul Schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” – Prodromu de la Sfântul Muntele Athos. Este cea mai importantă icoană a comunității românești de la Muntele Athos, pentru că sunt puține icoane nefăcute de mână omenească în toată lumea ortodoxă.

Istoria acestei icoane începe în anul 1863, în timpul lucrărilor de construire a Schitului Prodromu, când cuvioșii ctitori Nifon şi Nectarie căutau un iconar care să zugrăvească, pe lemn, o icoană a Maicii Domnului, cu totul deosebită, aşa cum aveau toate mănăstirile de la Sfântul Munte. În plus, ei cereau condiții stricte pentru cel care se va angaja la executarea lucrării, precum curăția trupească şi sufletească, spovedania, postul şi rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pe toată durata lucrării. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cuvioșii Nifon şi Nectarie îl găsesc pe iconarul Iordache Nicolau din Iași, om bătrân și credincios care se supune cu evlavie rânduielilor celor doi călugări și, în anul 1863, se apucă de lucru. Iconarul a început lucrarea la Mănăstirea Bucium din Iași, care era pe atunci metoc al Schitului Prodromu, iar în câtva timp a terminat de pictat veşmintele şi celelalte părți ale icoanei, lăsând ca Sfintele Feţe (cea a Maicii Domnului şi cea a Pruncului Iisus), să le picteze la sfârșit, după cum este tehnica picturii tradiționale de icoane. După ce a terminat de zugrăvit cum s-a priceput mai bine veșmintele şi fondul icoanei, a început a lucra la Sfintele Feţe silindu-se cu toată priceperea, însă în mod inexplicabil sfintele feţe ale Fecioarei Maria şi Pruncului Iisus din brațele ei nu puteau fi zugrăvite, iar icoana a rămas nedesăvârșită. Deși era un pictor cu experiență, speriat și mâhnit că poate şi-a uitat meșteșugul, bătrânul iconar a acoperit icoana, a încuiat atelierul şi a amânat lucrul pentru a doua zi. În dimineața următoare însă, a descoperit icoana desăvârșit pictată, cu fețele luminoase şi pline de dumnezeiesc har, fără să înțeleagă însă cum se petrecuse această minune. Înfricoșat de aceste întâmplări el a lăsat şi o mărturie scrisă, care se găsește la Schitul Prodromu, un document datat 29 iunie 1863, care reprezintă mărturia iconarului Nicolau Iordache şi iscălită cu propria sa mână.

Dimensiunile icoanei sunt de 100 / 70 cm. Chipul Maicii Domnului și al Pruncului Iisus au culoarea galbenă, nuanța de galben a grâului. Există mărturii că Sfintele Fețe se schimbă, uneori întunecându-se, alteori luminându-se. O alta caracteristică este aceea că icoana, cercetată la microscop, nu prezintă urme de pensulă, acest lucru întărind credința că Sfintele Fețe au fost pictate miraculos.

Se spune că portretele zugrăvite pe icoană sunt identice cu portretele reale ale Fecioarei și Pruncului Iisus așa cum au fost consemnate de martorii oculari contemporani. Există o descriere rămasă de la Sfinții Epifanie şi Nichifor: „Încă de când viețuia pe pământ era fața ei ca vederea bobului de grâu, păr galben, ochi ascuțiți la vedere, întru care luminile erau asemenea rodului de măslin, sprâncenele ei erau plecate și ales de negru, nasul potrivit, buzele ca floarea trandafirului, fața nu rotundă, nici scurtă, ci puțin alungită, mâinile și degetele lungi, hainele pe care le purta erau simple și puțin mai lungi decât măsura corpului, cu trupul gingaș, având părul bine și cu multa cuviință legat.”

De-a lungul vremii au fost făcute câteva copii, dintre care unele au rămas în Sfântul Munte, iar altele au fost trimise în România, una dintre ele ajungând în 20 aprilie 2015 la Mănăstirea de maici cu hramul „Sfânta Cuvioasă Elisabeta” din Cluj-Napoca.

Mânăstirea a fost înființată la propunerea Societății Ortodoxe a Femeilor Române de către Episcopul Nicolae Ivan în anul 1934, primind hramul Sfintei Cuvioase Elisabeta, făcătoarea de minuni – prăznuită la 24 aprilie. A funcționat în clădirea „vechii teologii” din str. Avram Iancu nr. 6 punând astfel, bazele unui Institut al surorilor de caritate care să formeze personal pentru așezămintele filantropice ale Bisericii și Statului. Cedarea Ardealului de Nord face ca mânăstirea să se mute, cu personal și inventar, la Sibiu în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului însă rămânând dependentă canonic de Episcopia Clujului. Autoritățile comuniste intervin în 1949, iar stareța – Monahia Cornelia Ionescu – se refugiază la Mânăstirea de metanie Pasărea până când reușește să revină la Cluj cu ajutorul Părintelui Florea Mureșan și să se instaleze în casa parohială a Bisericii „Sf. Treime” în anul 1952. Din nefericire,în același an, părintele Florea este arestat, maicile se risipesc, doar stareța Cornelia rămâne ca paraclisieră a „bisericii din Deal”.

La inițiativa Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei, mânăstirea a fost reînființată în anul 2011 și s-a așezat noua obște monahală la 24 aprilie 2012 – primul hram – , instalându-se ca stareță Monahia Maria Asaftei și duhovnic Arhim. Samuel Cristea.

Mănăstirea este situată pe strada Arţarului, în cartierul Bună Ziua din Cluj-Napoca. Aici vieţuiesc 7 maici, conduse de maica stareță, stavrofora Maria Asaftei, iar duhovnicul mănăstirii este protosinghelul Siluan Popescu.