Mulți teologi ortodocși, influențați de cercetătorii străini, sunt de părere că un scriitor bisericesc, pentru a fi numit „Părinte” al Bisericii, trebuie să aibă trăsătura „vechimii”, adică să fi trăit în perioada „veche” a Bisericii. Epoca Sfinților Părinți nu s-a încheiat odată cu veacul Sfântului Ioan Damaschin, așa cum regăsim în manualele clasice de patrologie. Mergând pe această linie, Biserica este prezentată ca fiind scindată și divizată din punct de vedere calitativ și duhovnicesc. Prin aceasta se creează impresia că Biserica nu a fost întotdeauna Trupul lui Hristos, care se prelungește neîntrerupt de-a lungul veacurilor, și că Duhul Sfânt nu mai naște sfinți, învățători și teologi. Însă vom putea supraviețui numai dacă ne vom promova și valorifica bogăția cultural-spirituală a Părinților din toate veacurile.
Prin cult, meditație asupra tematicilor perioadei Triodului și rugăciune, creștinul începe marea peregrinare spre grădina teascului (Ghetsimani), unde Hristos ne cere trezvia prin actul de părtășie, spre a parcurge împreună drumul Crucii. Este traseul care deschide porțile pocăinței, unde duhul se grăbește să intre în templul Domnului prin post, asceză și rugăciune. Cu alte cuvinte, acest crescendo inițiază firea umană în taina ascultării ca „virtute a virtuților”, potrivit Sfântului Isaac Sirul. Ascultarea și înfrânarea Mirelui desfac neascultarea lui Adam, biruiesc întreita ispită cu aceeași armă prin care a căzut Adam (pofta), refuzând mâncarea pământească. În tradiția siriacă, Carantania și Ghetsimani sunt cele două momente-cheie ale activității Mântuitorului.
Ghetsimani, locul intensității și al stării de tensiune, ne pune în fața unei hotărâri providențiale: cu sau fără Iisus. În esență, întreaga viață a lui Iisus este marcată de o continuă stare de tensiune, care începe în Cana și se încheie pe Golgota.
În ciuda tentativelor și abilităților noastre de adevărați dezertori, este de ajuns să ne gândim că Iisus Se întoarce de trei ori, întrerupându-Și rugăciunea, pentru a solicita participarea celor trei apostoli prezenți. Acesta este Păstorul cel Bun: Cel care ne vrea la ospățul bucuriei eshatologice, Cel care plânge pentru prietenii Săi, pentru moartea lui Lazăr, pentru tot omul, de la Adam și până la Iuda. Hristos plângea pentru Iuda – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – „că, după o învățătură atât de mult repetată și după îndesite sfătuiri, totuși s-a aruncat în bezna pierzării”.
Iisus ne vrea în Ghetsimani, nu risipiți, în intensitatea acelui moment reconstituit atât de realist de savantul biblic Giuseppe Ricciotti: „Făcând un efort imens, cu fața palidă, cu genunchii șovăitori, cu brațele întinse în căutarea unui sprijin, s-a depărtat de apostoli la o aruncătură de piatră și, epuizat, cade cu fața la pământ, rugându-se. Nu era modul de rugăciune obișnuit la iudei, care se rugau stând în picioare; era doborârea la pământ a celui ce nu mai are putere de a sta în picioare și vrea să se roage plecat în jos, în țărână. Nicăieri în tot parcursul vieții Sale Iisus nu mai apare atât de adevărat om. Rugăciunea către Tatăl a trebuit repetată de mai multe ori, cu uniformitatea celui care nu cere altceva, cu spasmul celui aflat într-un impas extrem”.
Postul Mare nu este numai despre abstinență, ci și despre asumarea Crucii, despre eroismul duhovnicesc al sfinților. Asceza și postul nu au nimic special virtuos în sine, căci și diavolii nu mănâncă niciodată și se nevoiesc necontenit spre a ne ademeni în cursă. Creștinul priveghează, însă diavolul nu doarme deloc. Simplitatea o au și diavolii, pentru că trăiesc în mizerie. Singura virtute pe care nu o poate imita diavolul este smerenia, pe care Hristos ne-o cere să o împletim cu postul cel adevărat, învățat prin Predica de pe Munte: „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor” (Matei 6, 16).
Nu există un creștinism al Postului Mare, iar în restul anului bisericesc o credință confortabilă. Noi nu avem de ales decât între cruce și infern, scria filosoful Gustave Thibon.
Postul Mare nu trebuie văzut ca un set de legi. El nu face altceva decât să intensifice osteneala noastră, lărgind inima prin asceza minții, rugăciune și meditație.
Putem mima destul de bine virtuțile, însă acest lucru nu este pe placul Domnului, pentru că harul nu poate coborî într-o inimă apăsată de patimi. Pentru creștinul practicant, Postul Mare se va sfârși odată cu moartea. Va lupta până la apusul vieții sale cu mândria, îmbuibarea, avuția, grija lumească, părerea de sine, egoismul și cu alte patimi pe care perioada Triodului le pune înainte ca exemple coruptibile.
În această perioadă a Marelui Post există un mod de a respira, de a mânca, de a te mișca sănătos duhovnicește; există un mod de a iubi, de a gândi și de a te ruga, care nu ar trebui să se schimbe în funcție de anotimpul bisericesc. A spune „nu” pentru că suntem în Post înseamnă a legifera un „da” după Marele Post, un „da” în care pot fi concentrate multe patimi la care revenim, fapt ce arată doza de formalism cu care am tratat acest urcuș.
O viață în Hristos, cu jumătăți de măsură, între arghirofilie și contemplare, nu este roditoare. Nu putem ieși biruitori. Doar vrăjmașul poate, pentru că, atâta vreme cât îi dăm drepturi, el își va cere partea.
Experiența comuniunii în Pătimirea lui Hristos este o experiență luminoasă, de iluminare. Nu este necesar să fim captivi propriilor noastre sentimente de deznădejde, ci să lăsăm dimensiunea eliberatoare a luminii să ne deschidă spre ceea ce este transcendent în noi.
Natalie Depraz, afiliată direcției fenomenologice, are câteva pagini minunate despre „Corpul mistic”, în care ne spune că putem avea o comuniune cu moartea lui Hristos, trăind prin Acesta o moarte față de noi înșine, care ne conferă prin El o viață nouă. Sigur, nu voi putea coincide cu Hristos în trăirea propriei Sale morți, dar pot trăi moartea lui Hristos în cotidian: un martiriu și o răstignire interioară prin osteneală, practicarea virtuților și participarea la Euharistie.
Așa cum notează corect vrednicul de pomenire mitropolit Ioannis Zizioulas, în „Ființa eclezială”, în termeni extrem de consonanți: „Biserica nu este pur și simplu o instituție, ci un mod de existență, un mod de a fi”; ea trimite la ospățul împărtășit în comun, nu la o acțiune individuală, ci la un fapt eclezial. A pătimi împreună cu Hristos înseamnă a priveghea, pentru că, indiferent de oboseala și lungimea slujbelor care ne stau înainte, ele sunt incomparabile cu oboseala și tensiunea lui Hristos din Ghetsimani. Vom gusta din bucuria Învierii lui Hristos dacă vom gusta mai întâi din nevoință și răbdare.
