„Ea va naște Fiu, și voi chema numele Lui Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcate” (Matei 1, 21).
Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, nu aflase încă nimic de harul ceresc revărsat asupra ei. Fericirea supranaturalei zămisliri a dumnezeiescului prunc în pântecele ei era o taină cu osârdie păstrată. În conștiinţa nevinovăţiei ei, dăinuia convingerea că, la timpul oportun, cerul se va îngriji de protecţia trimisului Său. Abia la câteva luni, Iosif observă că Maria poartă în pântece. Are prea multe dovezi asupra calităţilor ei sufletești ca s-o creadă capabilă de păcatul necredinţei. O stimează prea mult ca s-o expună bârfelilor, eventual rigorilor Legii.
După o îndelungată luptă internă, în minte i se încuibă totuși gândul părăsirii. E tocmai pe punctul de a-l realiza, când cerul îi dezvălui și lui marele mister al Întrupării Fiului lui Dumnezeu, primind porunca de a proteja pe Maria și anume pe nou născutul: „Iisus”; căci El va scăpa pe poporul Său din păcate. În suflet i se face lumină, bucuria distincţiei cerești insufl ă bătrâneţilor lui vigoare trebuitoare pentru îngrijirea divinului Vlăstar.
Tatăl ceresc, prin Iosif, anunţă lumii că Mântuitorul se va chema Iisus. Un nume slăvit, care cuprinde întreg adâncul dragostei divine faţă de oameni. Dar cine ar cuprinde mai frumos și mai expresiv înălţimea acestui nume decât a făcut-o Apostolul Pavel în Epistola către Filipeni: „Iisus S-a golit pe Sine, a luat chip de rob, făcându-Se oamenilor asemenea și la înfăţișare dovedindu-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălţat și I-a dăruit Lui numele care este mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece; al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filip. 2, 7-10). În aceste cuvinte ne este dată originea, temeiul și întreaga mărime a acestui nume. El vine din ceruri. Îl vestește îngerul, întîi Mariei, apoi lui Iosif. Dumnezeu Însuși îl dă Fiului Său. Singur Tatăl cunoaște deplin pe Fiul, El singur Îi poate da numele corespunzător fiinţei. Temeiul pe care Dumnezeu numește astfel pe Fiul ni-l dă Apostolul Pavel, în ideea că Tatăl voiește să înalţe pe Fiul în măsura în care Acesta S-a umilit în misterul întrupării și morţii pe cruce. Dumnezeu Fiul, prin adânca Sa umilire preamărește pe dumnezeiescul Său Părinte; drept răsplată, Tatăl Îi dă numele Iisus. Iată o împrejurare care dă Acestuia o deosebită importanţă și amploare.
Într-adevăr, este deasupra tuturor numelor, prin minunatele perfecţiuni pe care le prezintă. El înseamnă înţelepciunea și sfinţenia, bunătatea și puterea, îndurarea și iubirea lui Dumnezeu – toate desăvârșirile care au conlucrat la mântuirea noastră; el înseamnă toate darurile și virtuţile Sfântului Duh care servesc la sfinţirea sufletelor, fiindcă pe toate acestea din belșugul lui Iisus Hristos, ca izvorul lor nesecat, le putem primi. În fine, toate oficiile pe care Fiul lui Dumnezeu a trebuit să le întrunească în persoana Sa ca Mântuitor: Învăţător, Păstor, Arhiereu, Părinte ș.a.
Este deasupra tuturor numelor prin drepturile pe care le împrumută. Dumnezeu Tatăl, dându-I Fiului numele Iisus, ca Mântuitor al lumii, Îi încredinţează misiunea de a restabili cinstirea Lui pe pământ, Îl face stăpân peste oameni, punându-I în mână soarta lor – după hotărârea Lui, iadul se va închide și cerul se va deschide. Cine rostește numele Iisus, trebuie să se gândească la un rege în faţa căruia trebuie să se supună toţi oamenii pentru a-și primi încoronarea vieţii sau a asculta sentinţa de moarte.
Când profetul Isaia vestește lumii că pruncul ce se va naște va fi numit: făcător de minuni, sfătuitor, Dumnezeu puternic, părinte al viitorului, principe al păcii, accentuează toată mărimea pe care o cuprinde în sine numele „Iisus”. E făcător de minuni, toată viaţa lui Iisus este un lanţ neîntrerupt de minuni. Este o minune a minunilor, misterul unirii celor două naturi în persoana Sa.
E sfătuitor – în calitatea Lui de Mântuitor, prin cuvânt și acţiune călăuzește pașii omenirii pe drumul luminii, pe drumul vieţii de veci.
E puternic – a învins moartea, a sfărâmat puterea iadului, a nimicit păcatul.
Este păzitor al celor viitoare – prin jertfa pe cruce răscumpără neamul omenesc.
În fine, principe al păcii – prin sângele Său împacă cerul cu pământul.
Toate numele glorioase date Lui de Sfânta Scriptură sunt numai raze care încercuiesc numele lui Iisus ca o coroană luminoasă. Numele „Iisus” exercită o miraculoasă influenţă asupra celor ce cred în El. Luminează când e binevestit, întărește când este un obiect al nădejdilor, este balsam alinător în necazuri.
Cum a fost posibil ca puternica lumină a credinţei să se împrăștie atât de repede pe întreaga suprafaţă a pământului? Numai prin vestirea numelui lui Iisus. Prin acest nume sfânt, luminos ca o făclie, am fost conduși din întunericul necredinţei la lumina adevărului. Luminând, El întărește. Nu ne simţim capabili a înfrunta chiar și moartea când ne gândim la ceea ce înseamnă acest nume?
Nu există un mijloc mai bun pentru întărirea sufletului. Nimic nu este mai propriu înălţării puterilor spirituale, nimic nu împrumută atâta tărie virtuţii, decât acest nume. Pe drept cuvânt, spune un teolog contemporan: „Iisus este gurii mele miere, urechilor mele o sublimă melodie, iar inimii mele plăcută locuinţă”.
Când suntem triști [este] destul ca numele Lui să pătrundă în inimă și de acolo să ajungă pe buze: îndată ce-l vom rosti, norii vor dispărea și buna dispoziţie va reveni. Au nu este vreo ispită pe care cu ajutorul Lui să nu o putem învinge sau suferinţă pe care să nu o putem supune? A căzut cineva în vreun greu păcat și este ameninţat cu prăbușirea; să cheme numai numele Lui și îndată se va trezi la o nouă viaţă. Da, prin numele Lui, sufletele noastre sunt în posesiunea unui admirabil mijloc de întărire, de reconfortare morală, de rezistenţă în faţa încercărilor, de ridicare din cădere, de vieţuire demnă și plină de lumină.
Acest mijloc nu trebuie nesocotit în nicio împrejurare. Permanent uzitându-l, vom ajunge a-i înţelege din ce în ce mai mult valoarea. Chemarea numelui lui Iisus ne ajută, fiindcă denotă și din parte-ne credinţa neclintită și nădejdea în eficacitatea intervenţei Lui.
Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Iisus, numele Mântuitorului”, în Renașterea XIV (1936), nr. 50, pp. 2-3.
