De cinci ore Apostolii luptau din greu cu furia valurilor.

Nu o dată, corăbioara cu care părăsiseră ţinutul Betsaidei era să se răstoarne. Se apropia ora trei, începea a se crăpa de ziuă și Capernaumul nu se zărea. Cel puţin dacă Mântuitorul ar fi fost cu ei. Îl așteptau cu toţii, în El punându-și toată nădejdea. Ajutorul le sosi într-o formă minunată în suprema clipă de încercare. Iată ce ne spun evangheliștii despre această această acţiune a lui Iisus: „Era târziu noaptea, când corabia era în mijlocul lacului, iar Iisus Se ruga încă pe munte. El văzu munca lor, căci aveau a lupta cu vântul care le era împotrivă și veni la ei cam într-a patra strajă, umblând pe mare. Ei văzându-L umblând pe valuri, crezuseră că este un duh și se spăimântară. Pe când strigau îngroziţi, El le vorbi zicând: nu vă temeţi, Eu sunt! Se urcă în corabie și vântul se opri”.

1. Ce cale minunată apucă Iisus spre ai Săi! 2. Pentru ce oare? 3. Ce învăţătură putem scoate din această nouă minune?

I

Era deja în a patra strajă, către ora trei dimineaţa. Ce tristă înfăţișare puteau avea Apostolii, istoviţi de atâta strădanie! Era supremul moment ca Iisus să le sară în ajutor. Iar El când voiește să vină la ai Săi, găsește și drumul cel mai apropiat; nimic nu I se poate opune, nimic nu-L poate despărţi de cei iubiţi ai Lui. Cu această ocazie veni călcând măiestuos pe valuri. Apa se făcu cale bătătorită pentru divinele Lui picioare.

Cum fu așa ceva cu putinţă? Cu voinţa Lui, divinul trup se sustrase legii greutăţii. Precum după înviere se sustrase legilor naturii. Cât de mult ar fi  trebuit să se bucure Apostolii văzând ajutorul care avea să-i salveze! Și totuși, pentru câtva timp, nu. Spaima a alungat din sufl ete bucuria, iar strigătele de groază se întreceau cu mugetele furtunii. Acest fapt ne dă posibilitatea a citi în sufl etele lor. Atât de mult s-au învârtoșat în urma oboselii și grozăviilor nopţii încât la început nici n-au cunoscut pe Iisus, văzându-L umblând pe mare, cu toate că în atâtea rânduri le dăduse dovezi despre puterea Lui dumnezeiească. Nu îndrăzniră a spera că El vine să-i salveze, crezură mai curând a fi un duh. Cât de puţin credincioși fuseseră! Cât de încet învăţau a privi în măiestrul lor nu numai natura omenească, ci și puterea divină. Cu câtă răbdare, în schimb, îi îndruma Mântuitorul spre credinţă, speranţă și iubire. Iată-L și de astă dată, răspunde strigătelor lor disperate cu cuvintele: „Nu vă temeţi, Eu sunt!”.

Abia acum disperarea celor din corabie se prefăcu în bucurie; măiestrul iar le apărea în mărimea și puterea Lui nepătrunsă. Acum vedeau cât de bun este El. Erau iar tari în credinţă, mai tari decât oricând până atunci; căzură în genunchi în faţa Lui și se rugau zicând: „Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, pe Tine și marea Te ascultă!” (cf. Mc.4, 41).

II

Pentru ce apucă Iisus pe o cale atât de minunată, pentru a-Și salva ucenicii? Făcu acest lucru din două motive, și anume: din bunătate și din înţelepciune.

Din bunătate, fiindcă voia să le vină cât mai curând în ajutor apostolilor Săi. Unde-i necazul mai mare, acolo este El mai aproape.

Din înţelepciune: cei atât de puţin ajutoraţi, cei care prin propriile lor puteri nu se puteau descurca, din nou trebuiau să constate că în măiestrul lor le era mântuirea. Ei trebuiau întăriţi în credinţă, iar acest moment de încercare era cât se poate de potrivit.

Acest nou act al puterii Lui divine avea să câștige și mai mult pentru Sine pe aceia care au avut curajul cu câteva zile în urmă să mărturisească: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii de veci, noi am crezut și am cunoscut că Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 6, 69-70).

Prin ce a putut ridica pe acei simpli pescari pe atari culmi ale credinţei, nădejdii și iubirii, dacă nu prin ruga înălţată pe munte și prin ajutorul minunat de pe mare, într-o clipă decisivă. Pe cei puţin credincioși voia să-i întărească în credinţă, pe cei atât de disperaţi în lupta cu puterile naturii să-i umple de nădejde, pe cei săraci în iubire să-i îmbogăţească.

III

În acest scurt referat evanghelic, creștine, ai un nou exemplu, din care poţi vedea că Iisus nu-i părăsește pe ai Săi, că știe să-i ajute și într-o formă supranaturală. Or, nu este Iisus același, Cel de ieri, de azi și de mâine?

Precum odinioară, după o noapte de groază apăru [înaintea] Apostolilor, ca liman al suferinţelor, astfel și azi vine unde este lipsă și întinde ajutorul Său în cazuri care corespund scopului fixat de înţelepciunea divină.

Fie furtună, fie întuneric de mormânt, El vine; poate întârzâia, fi indcă are să vegheze asupra ta, dar vine. Pentru aceea, nu da loc nici necazului, nici amărăciunii, nici descurajării în sufl etul tău. Ai face mare nedreptate, în acest caz, Mântuitorului tău, care ziua și noaptea este alături de tine.

Nu te-ai rușina ca și apostolii când, venind, te-ar găsi amărât și disperat, un învins al vieţii? Ai mai fi poate și în pericolul de a nu-L cunoaște, când ar veni precum tu nu-L aștepţi. L-ai crede un duh din alte lumi și te-ai putea depărta de El. Mai bine crezi în El. Salvarea ţi-o vei găsi în bucuria ce o simţi nădăjduind în ajutorul Lui.

Iată, este necesar și înţelept lucru să ne lăsăm cu totul în voia Domnului. Contrariul ar fi  cea mai mare nebunie. Or, n-ar fi  nebunie a-L părăsi pe Acela care dădu dovada că este veșnica înţelepciune și putere, binele și iubirea absolută?

Necondiţionata supunere Lui: și în furtună, și în vreme de restriște. Contrariul este o nedreptate, când El este și rămâne iubirea întrupată. Pentru acest atribut vorbesc cuvintele și faptele Lui. „Nimeni n-a arătat mai multă iubire, decât acela care și-a dat viaţa pentru prietenii săi.” La aceeași concluzie ajungem și când ne examinăm propria viaţă. Vom putea nega că nu suntem altceva decât un monument al iubirii și harului Său? De câte ori luntrea vieţii noastre nu s-ar fi  zdrobit dacă mâna Lui puternică nu ne-ar fi  ocrotit? O permanentă încredere în Mântuitorul să ai tu, creștine; El singur veghează pașii tăi ziua, și somnul tău noaptea, Se roagă, precum pe ţărmul lacului Ghenizaret S-a rugat pentru ucenici; va veni să-ţi cârmuiască luntrea vieţii când vei fi  mai încercat de ispite, s-o îndrume spre malul fericirii veșnice precum veni la apostoli în zori de zi umblând pe valuri, când nădejdea de a supravieţui furtunii le pieri din suflet.

M(unteanu) (Liviu Galaction), „Iisus umblă pe mare”, în Renașterea VI (1928), nr. 31, pp. 2-4.