Evanghelia zilei: Mt 11, 2 – 15
În vremea aceea, auzind în închisoare despre faptele lui Hristos, a trimis Ioan pe doi dintre ucenicii săi să-L întrebe: Tu eşti Acela care trebuie să vină sau să aşteptăm pe altul? Atunci Iisus, răspunzând, le-a spus: mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii văd şi şchiopii umblă; leproşii se curăţesc şi surzii aud; morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu-şi va pierde credinţa în Mine. După ce au plecat aceştia, Iisus a început să vorbească mulţimilor despre Ioan, zicând: ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clătinată de vânt? Sau ce-aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor. Atunci de ce-aţi ieşit? Să vedeţi un prooroc? Adevărat vă spun vouă că şi mai mult decât un proroc, căci el este acela despre care este scris: iată Eu trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, cel care va pregăti calea Ta, înaintea Ta. Adevărat, adevărat vă spun vouă că nu s-a sculat, dintre cei care sunt născuţi de femei, unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel ce este cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei silitori pun mâna pe ea. Căci toţi proorocii şi legea au proorocit până la Ioan. Şi, dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel care va să vină. Cine are urechi de auzit să audă.
„Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă”
Evanghelia aceasta cuprinde două mărturii ale Domnului Hristos; prima este o mărturie despre Sine însuşi, iar a doua despre Înaintemergătorul Său, Sfântul Ioan Botezătorul.
Imediat după Botezul Domnului în Iordan, Ioan Botezătorul se străduise să-i apropie pe ucenicii săi de Hristos. Citim în Evanghelia după Ioan că a doua zi după ce L-a botezat pe Iisus în Iordan, Ioan Botezătorul L-a indicat şi recomandat ucenicilor săi pe Mântuitorul Hristos. Spune Ioan Botezătorul, arătându-L pe Iisus:
„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă.” (In 1, 29 – 31).
Şi a mărturisit Ioan zicând:
„Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.” (In 1, 32 – 34).
Dintre toţi ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul doar despre doi ştim că au mers după Domnul Hristos, iar pe unul dintre ei Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îl aminteşte cu numele. Acesta era Andrei, fratele lui Simon Petru. Cu siguranţă că după moartea Sfântului Ioan Botezătorul ucenicii acestuia au început să-L urmeze pe Domnul Hristos, dar până atunci ei erau rezervaţi, fiindcă nu ştiau încă cine este Hristos sau, dacă ştiau, nu credeau în El, socotindu-L un om obişnuit. Acesta este şi motivul pentru care Ioan Botezătorul îşi trimite ucenicii la Iisus, ca să-L întrebe:
„Tu eşti Cel ce vine sau să aşteptăm pe altul?” (Mt 11, 3; Lc 7, 19).
Nu Ioan Botezătorul trebuia convins, pentru că el îl mărturisise pe Hristos la Iordan, ci ucenicii săi care se îndoiau. Domnul Hristos nu îi ceartă, nu le spune: „puţin-credincioşilor” – cum le-a spus în repetate rânduri ucenicilor Săi, ci îi trimite înapoi la Învăţătorul lor, spunându-le:
„Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte.” (Mt 11, 4 – 5; Lc 7, 22).
Şi a adăugat, arătându-le că ştie tainele inimilor lor:
„Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.” (Mt 11, 6; Lc 7, 23).
Prin aceasta Domnul Hristos le descoperă necredinţa, dar nu îi acuză. Lasă totul pe seama conştiinţei lor. Au văzut, au auzit, acum urmează doar să creadă. De fapt Mântuitorul îi trimite zicând: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan”. Ce să spună? „Cele ce aţi auzit şi aţi văzut”.[1]
După plecarea ucenicilor lui Ioan Botezătorul Domnul Hristos a început să vorbească mulţimilor despre Ioan. Acesta – potrivit cuvintelor Domnului Hristos – nu este trestie clătinată de vânt, adică un om care vorbeşte una, iar mai târziu alta, un om pe cuvântul căruia nu poţi conta, nu poţi pune temei. Dimpotrivă, Ioan Botezătorul este un om mare şi minunat, mai neclintit decât stânca. Dacă la oameni Ioan Botezătorul trecea drept prooroc, pentru Domnul Hristos el este „mai mult decât un prooroc”,[2] căci – spune Domnul Hristos:
„Între cei născuţi din femeie nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul.” (Mt 11, 11; Lc 7, 28).
Este cel mai mare între cei născuţi din femeie, pentru că vieţuirea lui era mai presus de nevoile firii.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Ioan Botezătorul îşi petrecea tot timpul în rugăciuni; vorbea necontenit cu Dumnezeu; n-a avut pat, nici acoperiş; nu s-a dus la piaţă şi nu s-a bucurat de nimic din cele omeneşti. Şi totuşi era în acelaşi timp şi blând şi sever. Cu ucenicii lui vorbea cu blândeţe; cu poporul iudeu, cu curaj; cu împăratul, cu îndrăzneală, fapt care l-a costat viaţa.[3]
Ca Înaintemergător al Mântuitorului Iisus Hristos, Ioan Botezătorul avea misiunea de a pregăti calea Domnului Său. „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”[4] – acesta este enunţul cel mai important al slujirii lui Ioan ca Înaintemergător.
Împărăţia lui Dumnezeu „s-a apropiat”; timpul de aşteptare al acestei Împărăţii s-a încheiat, „s-a împlinit”. De ce? Pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este strâns legată de Persoana Mântuitorului, a Domnului nostru Iisus Hristos.
Ioan îi invită pe toţi care vin la el „să se pocăiască”, fiindcă numai cei care au lepădat răul din fiinţa lor au parte de această Împărăţie. Cine crede că poate să aparţină acestei Împărăţii, fără să-şi schimbe viaţa păcătoasă se înşeală, se amăgeşte pe sine însuşi, pentru că nu întruneşte condiţia de căpetenie, ce se cere pentru intrarea în această Împărăţie, anume: curăţia inimii.
Spune Domnul Hristos:
„Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.” (Mt 11, 12).
Acest „acum” – prin faptul că a ajuns până la noi – este un prezent continuu. În etapa prezentă a istoriei mântuirii, domnia lui Hristos sau altfel spus Împărăţia lui Dumnezeu se manifestă prin Biserică.
Biserică este Împărăţia lui Dumnezeu. În Biserică, noi suntem deja în Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia lui Dumnezeu este deja în noi. Nu avem încă desăvârşirea, dar avem totuşi, în inimile noastre, „arvuna Duhului”, adică Duhul lui Hristos ca arvună a Împărăţiei lui Dumnezeu, iar desăvârşirea o aşteptăm ca un dar la sfârşitul veacurilor. Suntem mântuiţi, pentru că, prin Hristos, am scăpat de rău şi de moarte. Dumnezeu nu se mulţumeşte numai să dea făpturilor Sale numai o scăpare de rău, deci o stare neutră între bine şi rău, ci vrea să le dea tot binele Său, toată iubirea Sa. Aceasta e îndumnezeirea şi pentru ea ne rugăm zicând: „Vie Împărăţia Ta”,[5] pentru că, pentru creştini, prezentul, timpul de acum sau „timpul Bisericii” este un timp intermediar între ceea ce am primit de la Hristos la prima Lui venire şi ceea ce aşteptăm să primim la Parusie.
[1] Mt 11, 4; Lc 7, 22.
[2] Mt 11, 9; Lc 7, 26.
[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, pp. 453 – 454.
[4] Mt 3, 2.
[5] Mt 6, 10; Lc 11, 2.