Text și context
Parabola aflată în centrul pericopei de astăzi e adresată fariseilor. Pentru a nu știu câta oară, Hristos critică atitudinea lor și vine să pună accentele cum se cade. Formalismului atât de des invocat de ei, devenit însă o adevărată formă fără fond, îi contrapune iubirea. Iar așa-zisele lor valori, Domnul ține să le contracareze prin cele genuine.
Lazăr
În general, atunci când spune o poveste cu miez, Iisus se ferește să folosească nume. Protagonistul e fie „un om”, fie „un tată”, fie „un fiu”, fie o anumită categorie socială. Adineauri, El vorbise despre „un iconom” într-o parabolă care lovește la temelia unor conjuncturalisme sociale. De-această dată, însă, eroul povestirii e prezentat nominal. E Lazăr. Nu oricare Lazăr, ci săracul. Reprezentant al unei categorii sociale blamate în baza insignifiantului pe care îl reprezintă în fața lumii și asociat cu păcatul. Căci societatea iudaică vede orice formă de plagă, trupească ori socială, ca fiind urmare a păcatului. Cea creștină va veni ulterior să citească din spusele lui Hristos, realitățile în cheia iubirii, nu în cea a cauzalității. Cel puțin aparent! Așadar, săracul Lazăr. Un om care nu are semnalmente, genealogie ori relevanță. Stă la poarta unui bogat și se satură din fărâmiturile rămase. Cu aroganță, acel om căruia nu i se pomenește numele, deși în logica umană e important, îi aruncă din vreme în vreme resturi, umilindu-l. Omul le primește și fără să se plângă, își ține prin intermediul lor, nevoile de nutriție pe linia de plutire.
Câinii
Dar celelalte nevoi? Căci omul nu trăiește ca să mănânce, ci să iubească. Să răspândească dragostea lui asupra celor din jur. Afecțiunea cade în sarcina unor ființe mult mai nobile. Câinii sunt cei care vin să-i lingă rănile. Bravele animale, la fel de irelevante social ca și el, ori poate cu un pas mai vizibile, vin din vreme-n vreme și-i mângâie cu blana lor trupul firav. Iar bubele sale sunt linse, ca o formă de mângâiere. Parcă i-ar spune, precum Cuza lui Moș Ion Roată: „Unde te-a scuipat boierul, te sărută Domnitorul!” Sublime ființe, minunat tablou!
Reversul medaliei
Dacă aceasta este scena de debut a frescei, la scurtă vreme, realitățile se inversează. Amândouă personajele, anonimul social și anonimul divin, adică săracul Lazăr și bogatul nemilostiv, mor. Schimbă domiciliul și realitățile. Unul ajunge în sânul lui Avraam, celălalt în iad. Perpelindu-se de sete, bogatul își aruncă ochii în sus. Căci suferința te face să privești mai adesea în sus decât bunăstarea, care implică riscul de a privi de sus. Îl vede deasupra pe Lazăr, veselindu-se în sânul lui Avraam. E frumoasă metafora și a suscitat în decursul vremii atenția multor artiști. Bucuros să vadă un chip cunoscut asupra căruia nutrește încă un sentiment de superioritate, i se adresează părintelui Avraam. Ca de la egal la egal. Pesemne consideră că acum omul fără căpătâi a devenit sluga celui în sânul căruia se găsește. Cere să fie trimis așadar pribeagul ce-i străjuise poarta să-i aducă apă. Oare el nu vede că măria sa, bogatul, e în neputință? De ce e atât de insensibil, de nesimțit? În locul Patriarhului Vechiului Testament, mulți dintre noi am răspunde probabil arogant și în răspăr unei astfel de solicitări de-o agasantă nesimțire. Ori, poate pur și simplu, am da ignore. Blândul părinte posedă însă calmul necesar de a-i explica cum stau lucrurile. Aduce în discuție prăpastia de netrecut ce vine să separe două realități și apoi, când conversația începe să fie direcționată înspre interesul de castă, arată înspre valorile fundamentale. Insistă asupra faptului că datul revelat primează în fața minunii, tocmai datorită caracteristicilor sale: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei”, începe răspunsul lui Avraam. Cu aroganță și insistență, bogatul insistă: „Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi”. La această solicitare, răspunsul apăsat vine în fapt să sintetizeze întregul conținut al Scripturii: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”. Scurt și pe față!
În loc de concluzii
Și lumea de-atunci, ca și cea de astăzi era ahtiată după senzațional. Lumea aștepta minuni, vindecări, învieri și alte lucruri. Pe toate le privea însă ca pe niște strategii de marketing. Poate tocmai de acea Domnul se manifestă cu parcimonie sub aspectul miraculosului. Nu face minuni de-amorul artei, ci ca să zidească în suflet. Superlativul senzaționalului poate fi întâlnit, în opinia Lui, în paginile textului revelat. Acela pe care el vine să-L împlinească. Ceea ce spunea Dânsul atunci e valabil și astăzi. Și va fi în vecii vecilor.
În altă ordine de idei, în ipostaza unuia dintre cele două personaje putem să ne regăsim oricând. Putem alege noi între gloria efemeră a lumii și numele scris în veșnicie. Săracul Lazăr, da! Însă e mai de preferat decât anonimul unei bogății ce se sfârșește odată ce-am călcat pe buza mormântului. Și mai spune ceva pericopa de astăzi. Un lucru pe care susținătorii drepturilor animalelor pare că-l ignoră. Și care ne-ar zidi. Câinii sunt capabili să ofere omului suferind mai mult decât o societate prosperă care-l privește cu indiferență. Singurul lucru care contează pentru bietul om e o inimă bătând în vecinătatea sa. Una caldă, ce se exprimă prin intermediul unei priviri senine. A unui clipit din ochi ce nu judecă, ci vine să ofere o sinceră și caldă afecțiune. Iubirea va mântui lumea, nu fărâmiturile ce cad de la masa bogaților. Îndrăzniți!
