Împăratul Constantin cel Mare: promotorul libertății religioase și actualitatea unui edict de acum 1700 de ani

de | mai 20, 2021 | Eseu

Acum, după mai bine de un an marcat de pandemie, o vreme în care o serie de drepturi și libertăți au fost limitate sau suspendate, între care s-au numărat și cele religioase, decelând printr-un val de ură antieclesială, nemaiîntâlnit în ultimii treizeci de ani în țara noastră, putem înțelege mai bine importanța împăratului Constantin cel Mare (274-337) în istoria Creştinismului și găsim un răspuns clar la întrebarea: de ce-l avem în calendarul Sfinților.

Dincolo de istoriografie[1], care rămâne apanajul unui cerc restrâns al specialiştilor şi al pasionaților, dar și de cultul liturgic bizantin, de paginile sinaxarelor și al proloagelor, cunoscute doar de monahi, de credincioșii practicanți cei mai râvnitori și evlavioși, Constantin cel Mare rămâne peste veacuri cezarul care, prin edictul de la Milano, a acordat „creștinilor și tuturor celorlalți libera alegere la cinstirea religiei pe care o vor”. Din persecutor și ucigaș nemilos al apostolilor și adepților lui Iisus Hristos, statul roman devenea tolerant, iar imperatorul acestuia scotea Biserica din catacombe, îi restituia bunurile confiscate și îi oferea sprijin material, fiind vizibil preocupat de unitatea Ei. Mai mult, împăratul a devenit ctitor de biserici în Noua Romă de pe malurile Bosforului și în alte orașe reprezentative ale imperiului, a susținut eforturile arheologice și întreprinderile ctitoricești ale mamei sale în Ierusalim, a interzis mutilarea feței oricărui om, spectacolele cu gladiatori în arene publice, condamnarea la moarte prin crucificare și vânzarea copiilor, a recomandat eliberarea sclavilor, a declarat abandonarea noilor născuți  infanticid, iar în anul 321 a decretat ziua duminicii drept zi de odihnă în tot Imperiul Roman! Totodată a scutit clerul de taxe și de sarcinile publice și a asimilat corpul episcopal magistraților, integrând în acest fel Biserica în rețeaua dreptului public.

Schimbarea atitudinii împăratului Constantin față de creștinism a devenit clară și în ochii contemporanilor chiar înainte de emiterea edictului de la Mediolanum în primăvara anului 313. Astfel, în urma unei revelații avute în octombrie 312, a înscris Hrismonul sau Hristograma, formată din literele grecești X (Chi) și P (Rho), pe toate însemnele militare ale armatelor sale înaintea bătăliei împotriva lui Maxențiu de la Podul Vulturului (Pons Milvius). Victorios în fața unei forțe militare de două ori mai mari decât a sa, Constantin l-a recunoscut pe Mântuitorul Iisus Hristos drept adevăratul Dumnezeu, purtând Hrismonul pe coiful său toată viața și promovând o politică de toleranță față de creștinism, religie pe care ulterior a favorizat-o și al cărei membru oficial va deveni spre sfârșitul vieții.

Prin edictul de la Mediolanum, semnat alături de cumnatul său Liciniu, în februarie 313, cei doi împărați au marcat începutul unei noi epoci pentru creștinism. Printr-un act oficial, cu efecte juridice în tot cuprinsul vastului Imperiu Roman, credința creștină devenea din religie interzisă, ilicită și persecutată, religie permisă, licită și liberă a se manifesta împreună cu toate celelalte religii spre binele comun al oamenilor și al statului. Textul edictului s-a păstrat atât în variantă latină, în scrierile lui Lactanțiu (240-320), cât și în greacă, în opera lui Eusebiu de Cezareea (263-339), conținutul său descoperindu-ne viziunea de toleranță religioasă pentru care apologeții creștini pledaseră de la mijlocul secolului al II-lea. În esență, actul cerea tuturor autorităților romane încetarea oricărei persecuții a creștinilor, proprietățile confiscate ale acestora trebuind a fi imediat returnate, toți cetățenii, dar în mod special creștinii, fiind liberi să-și profeseze credința.

Actul din 313 și acțiunile ulterioare ale împăratului ni-l înfățișează pe Constantin cel Mare drept un pionier al libertății religioase și, după expresia profesorului nonagenar Paul Veyne, el reprezintă debutul acelui moment al istoriei mondiale „când lumea noastră a devenit creștină”[2]. Analizate în contextul realităților sociale, politice și demografice ale epocii, când cercetările arată că numărul creștinilor a reprezentat între 5 și 30 % din locuitorii Imperiului Roman, raporturile dintre Constantin cel Mare și Biserică se prezintă într-o cu totul altă lumină decât am fi tentați că credem. Cu alte cuvinte, asumarea și promovarea identității creștine de către împărat a reprezentat nu un act politic populist, cum l-am cataloga astăzi, din care suveranul ar fi putut trage foloase masive, clare și imediate, ci mai degrabă a fost o evidentă mărturie sau profesie de credință, care a implicat și riscuri, pe care acesta și le-a asumat punându-și toată nădejdea în cuvintele Celui ce i-a zis: „in hoc signo vinces” (prin acest semn vei fi învingător)!

Pentru această mărturie și pentru tot sprijinul său la răspândirea credinței creștine în antichitatea târzie, lui Constantin cel Mare și mamei sale Elena, Biserica le-a atribuit apelativul de „întocmai cu Apostolii” și i-a consacrat drept prototip al suveranilor creștini!

O asumare actuală a mesajului Sfântului Împărat Constantin ne transmite să ne luptăm din toate puterile pentru protejarea și conservarea drepturilor și libertăților religioase în fața tuturor entităților care atentează la acestea și cochetează cu restrângerea lor. Totodată, trebuie să ne amintim că fraților noștri creștini din antichitate nu le-a fost indiferent dacă în fruntea statului s-a aflat un împărat precum Constantin cel Mare sau unul ca Iulian Apostatul. Iată, așadar, o altă lecție pe care trebuie să o asumăm social și politic toți creștinii de astăzi și de mâine, indiferent de confesiune, acționând conștient și fără a ezita atunci când vom fi iarăși și iarăși chemați să ne alegem cezarii și mai marii politici atât la nivel local, cât și național și european!

Edictul de la Milano (313)[3]

„Socotind încă de mai demult că nu se cade să oprim libertatea religiei, ci că ar trebui să se îngăduie fiecăruia după cugetarea și după voința sa să hotărască liber din punct de vedere religios, de aceea am decis încă de mai înainte[4] ca și creștinilor să li se îngăduie să-și păstreze credința sectei lor și a religiei lor.

Dar întrucât în rescript părea că ar fi fost adăugate numeroase și variate condiții potrivit cărora această permisiune era dată și pentru creștinii înșiși, poate că s-a întâmplat ca unii dintre ei să fi fost între timp respinși ori împiedicați de a aplica acest cult.

Întrucât, dar, eu, Constantin Augustul, și eu Liciniu Augustul ne-am întâlnit în chip fericit la Milan și am căutat să împlinim tot ce interesa binele și folosul poporului, între alte lucruri pe care le credeam utile tuturora în multe privințe, am hotărât în primul rând și să asigurăm respectul și cinstea cuvenite divinității înainte de toate, adică ne-am hotărât să acordăm creștinilor și tuturor celorlalți libera alegere la cinstirea religiei pe care o vor, cu gândul ca orice divinitate sau putere cerească ar fi aceasta să ne poată fi de folos și nouă și tuturor celor ce trăiesc sub ascultarea noastră. (subl. mea)

Drept aceea, cumpănind lucrurile în chip salutar și drept, am hotărât că voința noastră este că nu trebuie să oprim pe nimeni de a urma și a alege respectarea sau ținerea religiei creștine și că fiecăruia să i se lase libertatea de a-și da consimțământul și a alege acea formă de religie pe care o crede cea mai potrivită pentru el, pentru ca și divinitatea să ne arate în toate ocaziile providența și bunăvoința sa.

De aceea ne exprimăm dorința noastră în acest edict ca respectivele condiții conținute în scrisorile noastre anterioare trimise Domniei Tale[5] în legătură cu creștinii să fie complet suprimate și înlăturate pentru că păreau cu totul nedrepte și străine de blândețea noastră și ca de acum înainte fiecare din cei la care se referă această alegere să poată să aleagă liber religia creștină și să o practice fără nicio supărare. (subl. mea)

Și am mai hotărât să-ți facem cunoscute în toată întinderea lor aceste măsuri ca să știi că am dat creștinilor amintiți putere liberă și fără piedică de a-și practica religia lor.

Iar întrucât Domnia Ta vede că noi le acordăm această libertate fără nicio restricție, prin aceasta tot așa înțelege Domnia Ta că și altora li s-a dat îngăduința să urmeze cum doresc religia lor proprie, lucru cerut și de liniștea vremilor actuale, că fiecare e liber să-și aleagă și să practice religia care-i place. Am hotărât acest lucru pentru ca să nu lăsăm impresia că am nesocotit cultul sau religia cuiva.

Mai hotărâm totodată, în legătură cu creștinii, că locașurile în care obișnuiseră să se adune până acum și despre care stabilisem într-o epistolă anterioară, pe care ți-am trimis-o, că lor li s-a dat altă destinație, de acum înainte dacă apar oameni care par că ar fi cumpărat aceste locașuri de la fiscul nostru, fie de la altcineva, să le înapoieze fără amânare și fără echivoc zișilor creștini fără plată.

Iară dacă cineva a primit acele locașuri sub formă de daruri și cer ceva în schimb de la bunăvoința noastră, aceia să se prezinte la tribunalul magistratului local pentru ca prin mărinimia noastră să li se plătească o compensație. Prin grija Domniei Tale toate aceste bunuri vor trebui restituite neîntârziat și în întregime creștinilor.

Și deoarece aceiași creștini nu posedau numai locașuri de cult, unde aveau obiceiul să-și țină întrunirile, ci întrucât se știe că avuseseră și alte bunuri care nu aparținuseră persoanelor singuratice, ci comunității întregi, vei da porunci ca, potrivit legii anunțate mai înainte, toate aceste bunuri să fie restituite absolut fără nicio împotrivire creștinilor, adică totalității sau comunității lor.

Dispozițiile amintite trebuie să fie clar respectate, pentru ca cei care vor înapoia sau vor primi în schimb prețul lor să aibă, cum am spus, nădejdea că vor fi răscumpărați potrivit mărinimiei noastre.

Oricum, trebuie să acorzi toată atenția față de comunitatea creștinilor, în sensul ca porunca noastră să fie dusă la îndeplinire cât mai repede, pentru ca, după blândețea noastră, să avem convingerea că liniștea publică e în felul acesta asigurată.

Fie ca, după cum s-a mai spus mai sus, prin această rânduială, bunăvoința dumnezeiască pe care am simțit-o de atâtea ori, să rămână nedezmințită față de noi!

Iar pentru ca textul prezentei legi și a bunătății noastre să poată fi adus la cunoștința tuturor, e bine ca ceea ce am scris să fie afișat prin dispoziția ta, să fie publicat pretutindeni și să ajungă la cunoștința tuturor, pentru ca legea pornită din bunătatea noastră să nu rămână ascunsă nimănui.”


[1] Mai ales în ultimele două decenii, când s-au împlinit o mie șapte sute de ani de la debutul domniei lui Constantin cel Mare, respectiv de la emiterea edictului de la Milano, la nivel mondial au fost publicate numeroase studii, articole, cărți și albume despre viața, domnia și ctitoriile sale. Dintre publicațiile apărute la noi, a se vedea mai ales: Nicolae Chifăr, Daniel Buda (coord.), Împăratul Constantin cel Mare și viziunea sa asupra vieții sociale, politice, religioase și cultural a Imperiului Roman. Simpozion (2013 – Sibiu), Ed. Andreiana/Ed. Astra Museum, Sibiu, 2013; Cruce și Misiune. Sfinții împărați Constantin și Elena – promotori ai libertății religioase și apărători ai Bisericii, vol. I-II, Ed. Basilica, București, 2013; Bertrand Lançon, Tiphaine Moreau, Constantin: un împărat creștin, Ed. Basilica, București, 2013; Noel Lensky (ed.), The Cambridge Companion to The Age of Constantine, revised edition, Cambridge University Press, 2012.

[2] Paul Veyne, Când lumea noastră a devenit creștină (312-394), Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2010.

[3] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, în Eusebiu de Cezareea, Scrieri I, col. PSB 13, traducere, studiu, note și comentarii de pr. prof. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 1987, pp. 379-382.

[4] Aluzie la edictul de toleranță emis de împăratul Galerius, în 30 aprilie 311.

[5] Este vorba despre Anulinus, proconsulul Africii.


Foto: ro.orthodoxwiki.org

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/mirceabrudan/" target="_self">Dr. Mircea Gheorghe Abrudan</a>

Dr. Mircea Gheorghe Abrudan

Cercetător științific III dr. la Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române din Cluj-Napoca.

Ultimele articole

Mănăstirea „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” de la Nușeni

Mănăstirea „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” de la Nușeni

Inițiativa înființării Mănăstirii „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” din localitatea bistrițeană Nușeni, Protopopiatul Beclean, a aparținut vrednicului de pomenire Arhiepiscop Teofil Herineanu. Acesta a aprobat, în 1991, înființarea unei mănăstirii în ținutul său...

Iisus Hristos – corect politicește | satiră ideologică

Iisus Hristos – corect politicește | satiră ideologică

Atunci când Iisus Hristos S-a născut, El, de fapt, s-a ferit de beneficiile unui sistem instituționalizat care punea pe primul plan siguranța și confortul majorității nou-născuților; Atunci când a rămas în templu, la doar doisprezece ani, vorbind cu învățătorii Legii,...

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul și cunoașterea duhovnicească

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul și cunoașterea duhovnicească

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul ne propune o ierarhie în interiorul procesului de cunoaștere. Și pornește de la cea mai importantă – cunoașterea ce vine din experiența duhovnicească, generată de străluminarea Duhului Sfânt și concretizată în discernământul spiritual....

Mai multe din Eseu
Iisus Hristos – corect politicește | satiră ideologică

Iisus Hristos – corect politicește | satiră ideologică

Atunci când Iisus Hristos S-a născut, El, de fapt, s-a ferit de beneficiile unui sistem instituționalizat care punea pe primul plan siguranța și confortul majorității nou-născuților; Atunci când a rămas în templu, la doar doisprezece ani, vorbind cu învățătorii Legii,...

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul și cunoașterea duhovnicească

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul și cunoașterea duhovnicească

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul ne propune o ierarhie în interiorul procesului de cunoaștere. Și pornește de la cea mai importantă – cunoașterea ce vine din experiența duhovnicească, generată de străluminarea Duhului Sfânt și concretizată în discernământul spiritual....

Cuviosul Paisie Aghioritul şi tinerii

Cuviosul Paisie Aghioritul şi tinerii

În secolul XX, sufocat de atrocităţi şi ideologii devastatoare, pronia lui Dumnezeu a vegheat căutarea spirituală a poporului dreptcredincios prin călăuzirea excepţională a unor mari Părinţi duhovniceşti, câţiva dintre ei deja canonizaţi. Cuviosul Paisie Aghioritul,...

Grija Lui și grijile noastre

Grija Lui și grijile noastre

Introducere După ce enunță textul Rugăciunii Domnești, Mântuitorul oferă o serie de sfaturi ce privesc viața cotidiană și prioritățile ei. În același timp, are în vedere și aspecte ce țin de morală și rolul ei în urcușul spre veșnicie. Pentru a fi înțeleasă cum se...