Programul de renaștere euharistică lansat în urmă cu două secole de către Părinții ,,colivari”, continuă și astăzi prin chipurile și strădaniile slujitorilor care au înțeles că unitatea în același duh are în epicentrul ei împărtășirea continuă cu Sfintele Taine. Posteritatea s-a bucurat de canonizarea unor sfinți ca Nicodim Aghioritul sau Macarie al Corintului (ambasadorii Filocaliei), însă întârzierea receptării învățăturii lor euharistice a produs mutații în inima cultului ortodox. Și astăzi, ca în vremea Sfântului Nicodim, în unele comunități, continuatorii acestei tradiții socotite ,,inovatoare” sunt stigmatizați și etichetați ca ,,fanatici”; ,,părtași bagatelizării Sfintelor Taine”.
Într-o parohie unde întâlnim două tendințe opuse, este foarte necesar să-l odihnim pe celălalt, indiferent de barometrul său, deoarece deasa sau rara Împărtășanie poate alimenta disensiuni în sânul comunității. Preoții împreună-slujitori au dumnezeiasca ascultare să rămână în armonie reciprocă, pentru că potrivit Sf. Porfirie Kavsokalivitul, gândul de rău față de celălalt ,,transmite o putere rea”. Dacă pe mine nu mă odihnește situația fratelui meu co-slujitor, care își împărtășește fiii săi duhovnicești cu regularitate, înseamnă că duhul potrivnic este acum și aici, cuibărit în inima mea. În această situație nefericită, am datoria sfântă să-mi iau toate măsurile duhovnicești necesare, ca stârpind lucrarea vrăjmașului sădită în inima mea, să revin la dragostea cea dintâi.
În Eortodromion, Sfântul Nicodim Aghioritul, tâlcuind troparul ,,Veniți, din rodul cel nou al viței să ne împărtășim..”, inserat în Canonul din Sfânta și Marea Duminică a Paștilor, scrie: ,,Iar orice duhovnic care îi oprește astăzi de la Taine pe cei neopriți, unul ca acesta este călcătorul sfintelor canoane ale dumnezeieștilor Părinți, și, de aceea, este pe bună dreptate vrednic de osândă unul care caută să placă oamenilor și urmează obiceiul mai nou și nelegiuit al unora socotiți de către mulți ca având dreaptă socoteală”[1]. Sfântul Nicodim îi mustră pe duhovnicii care își opresc fiii duhovnicești de la împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului în zilele de Joi și Sâmbătă ale Săptămânii Mari. ,,Prin urmare, toți creștinii se cade să asculte de această poruncă pe care Ioan (Damaschin) cel cu nume de har le-o dă să se împărtășească astăzi cu dumnezeieștile Taine, chiar dacă s-au împărtășit în Joia Mare sau în Sâmbăta Mare, pentru că cel ce se împărtășește astăzi, aceasta ține cu adevărat și în sens propriu Paștile, pentru că adevărate Paști ale creștinilor sunt Hristos, cu Care ne împărtășim prin Taine”[2]. Sfântul Nicodim conchide această tâlcuire la tropar într-o notă sfâșietoare lăuntric, poate prea radicală în accepțiunea celor ce trec cu vederea indicativul ecleziologiei euharistice: ,,O, preasfânt obicei al creștinilor din vechime, unde ai plecat și ai lăsat neamul acesta nefericit al creștinilor de acum?”[3], se întreabă marele cărturar al Bisericii.
Sfântul Nicodim Aghioritul s-a delimitat de ,,potirul egoismului” și a îmbrățișat ,,potirul comuniunii” de care dau mărturie Canoanele Bisericii (Canonul 80 Trulan(691-692); Canonul 2 al Sinodului din Antiohia( 341); Canonul 9 Apostolic, Canonul 11 de la Sardica din 343 ) și Sfinții Părinți[4].
Mărturisirea Învierii Domnului este intim legată de caracterul pascal al duminicii, de celebrarea duminicală a Euharistiei la care suntem chemați ,,să gustăm și să vedem că bun este Domnul” (Ps. 34,8). Euharistia ne face părtași și martori, apostoli și propovăduitori ai Cuvântului Întrupat. Tâlcuind irmosul Cântării a treia de la canonul din Sfânta și Marea Joi din Săptămâna Pătimirilor, același Nicodim Aghioritul se întreabă: ,,Ce altceva este mai atrăgător spre dragostea și credința în Dumnezeu decât să te împărtășești, continuu și cu pregătire cuvenită, cu Preasfântul Trup al preadulcelui Mântuitor?”[5]. Iar în altă tâlcuire a troparului cântării întâi al aceluiași canon, Sfântul Nicodim ne îndeamnă să nu intentăm asupra noastră epitimii, apropiindu-ne cu bărbăție și curaj duhovnicesc ,,de această masă de suflet hrănitoare, pe care ne-a pregătit-o Înțelepciunea cea adevărată a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos”[6].
Pregătirea vizează conștiința. Este un exercițiu anamnetic, particular. O reflecție asupra sinelui. Dar fără discernământ, acest cadru poate fi și înșelător, atât pentru mirean cât și pentru preot. O radiografie necorespunzătoare îl poate face pe om să-și impută singur canonul, să se izoleze pe tărâmul nevredniciei. Căderile în viața duhovnicească sunt biruite prin ridicare, iar această ridicare implică învierea. Conștientizarea păcatului este primul act terapeutic spre o înviere progresivă, totală. Însoțit de Euharistie, credinciosul va birui iadul deznădejdii, pentru că Dumnezeu va sădi în el rădăcinile veșniciei, o minte nouă și un trup nou spiritualizat.
Pe marginea pledoariei euharistice a ,,colivarilor” în disputa cu partidul extremist ,,anticolivar” de la Muntele Athos, definit prin ignoranță și indiferentism, arhidiaconul Ioan. I. Ică jr intră în adâncul problemei pledând pentru redescoperirea ethosului pascal și euharistic al duminicii, arătând că ,,în spatele insistențelor colivazilor stă o teologie liturgică autentică a vieții creștine: duminica, ziua Domnului, e zi eshatologică cu caracter pascal, resurecțional și liturgic: e ziua comuniunii depline și îndumnezeitoare cu Dumnezeu în Împărăția Sa sub forma Împărtășirii euharistice de Trupul și Sângele Domnului mort și înviat pentru noi”[7]. Anticolivarii vedeau în Euharistie un premiu, o prăjitură specială dată în condiții deosebite celor desăvârșiți. Aceste criterii preferențiale și închipuite au contribuit la distorsiunea ethosului liturgic al Bisericii, îndeosebi a Sfintei Liturghii.
Urmările acestei dispute care a avut loc în a doua jumătate a secolului al XVIII -lea au fost catastrofele. Ele sunt vizibile și astăzi. Mișcarea spirituală a ,,colivarilor” de la Muntele Athos a fost definită prin reacția de reactualizare a Tradiției , prin efortul de dezrădăcinare al tradițiilor izolate care au cultivat în sânul Bisericii pseudo-evlavia, legiferând acest divorț între Liturghie și Jertfă.
În Sfântul Munte, o mare parte din vetrele monahale urmează linia ,,colivarilor”. În schimb, acele comunități idioritmice încrâncenate în asceza pur trupească, sunt vădite de ethosul și dinamismul acelora care au canonizat în viețuirea isihastă rânduiala nicodimiană.
Sfântul Cuvios Iosif Isihastul, de numele căruia se leagă renașterea monahismului athonit, a pledat pentru împărtășirea cu regularitate. Vedea în Euharistie încununarea efortului ascetic. Și cu cât înainta în nevoințe, cu atât simțea dorința arzătoare de unire deplină cu Hristos prin Euharistie. Nefiind preot, a primit ucenici și a insistat ca ei să devină slujitori ai altarului, înmulțind Liturghiile și deasa împărtășire. Sfântul Iosif, atât prin viața sa, dar și prin scrierile sale, a dat mereu mărturie de faptul că viața ascetică personală nu trebuie niciodată supraevaluată în detrimentul împărtășirii, nici separată de aceasta[8]. În ultimele zile ale vieții sale pământești, Sfântul Iosif se împărtășea zilnic, răpit de erosul dumnezeiesc.
În tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, putem identifica și alte chipuri îngerești, care n-au putut socoti vrednică de laudă viața pustnicească fără împărtășirea continuă cu Sfintele Taine. Din viața pustnicului Tihon ieromonahul (1884-1968) aflăm că acesta ,,Liturghisea de obicei în fiecare duminică, dar avea păstrate Sfinte uscate și se împărtășea în fiecare zi. La Liturghie chipul său se schimbă. Ochii săi deveneau foarte luminoși în întuneric”[9]. Despre nipticul Avxentie Grigoriatul (1893-1981) se spune că se ruga neîncetat și se împărtășea des. ,,Odată bătrânul Avxentie a mers să se împărtășească în Paraclisul Cuviosului Grigorie, ctitorul mănăstirii, deoarece se săvârșea acolo dumnezeiasca Liturghie. Pe când se apropia să se împărtășească, pregătit fiind cu mult dor și evlavie, preotul slujitor a fost orbit de o lumina puternică și lină pe care o răspândea chipul bătrânului Avxentie. Chipul său fusese acoperit de acea lumină lină, mai strălucitoare decât soarele, și pentru aceasta preotul nu mai putea să-l împărtășească, dar nici măcar să-l privească, ci își ținea privirea în jos. ,,Strălucea atât de mult chipul său, povestește liturghisitorul, încât atunci când îl priveam amețeam și puțin a lipsit să nu cad. Mi-am acoperit ochii cu mâna, fiindcă nu puteam suferi acea lumină puternică. Strălucea în întregime”. Peste puțin, când acea lumină s-a retras și preotul și-a revenit, abia atunci a putut să-l împărtășească”[10].Egumenul Andrei Aghiopavlitul (1904-1987) ,,era un athonit autentic. Era pentru deasa împărtășire. A înlăturat rânduiala de a posti trei zile fără untdelemn înainte de Sfânta Împărtășanie și a pus o nouă rânduială de a se împărtăși joi și sâmbăta”[11].
Într-o notă de jurnal, Fericitul Stareț Gaviil Dionisiatul descrie cu minuțiozitate tipicul mănăstirii Sfântului Dionisie, așa cum l-a descoperit în anul 1910: ,,Până la începutul secolului nostru există și o masă permanentă de post, la care stăteau, cu binecuvântare, patru-cinci părinți postitori, care rareori gustau ulei și care se îngrijeau de cuminecarea continuă, urmând în privința aceasta veche ea rânduială a mănăstirii și scrierile părintelui maistru de sfântă pomenire Nicodim Aghioritul, figură proeminentă a acestei obști; încă și astăzi rânduiala Sfintei Împărtășanii este mai deasă decât la toate celelalte mănăstiri ale Sfântului Munte. Monahii se împărtășesc cu Preacuratele Taine o dată la 15 zile și n perioadele în care se mănâncă de duce, săptămânal în Postul Mare, de două ori în Săptămâna Mare, starețul purtând de grijă ca acestea să coincidă cu privegherile de toată noastră, care sunt în număr de 50 pe an”[12].
Într-o conferință susținută la Mănăstirea Nicula, Arhimandritul Efrem Vatopedinul a subliniat că omul se poate împărtăși la mai multe Liturghii cu o singură spovedanie. Acest îndemn a creat valuri de isterii, ridicând polemici între preoți și mireni. Însă acest îndemn își are rădăcinile în vechea predanie a Părinților colivari, condamnată în primă instanță de către patriarhul ecumenic Grigorie V, practică reconciliată mai târziu de către același patriarh, în august 1819. La Mănăstirea Vatoped întâlnim această practică, contestată pe alocuri de potrivnici și susținută de practicanții împărtășirii frecvente. Ceea ce ochii au văzut și urechile au auzit este că în Vatoped există o comunitate sporită duhovnicește, îmbrăcată în haină de nuntă, jertfită pe altarul inimii. Este familia extinsă a Sfântului Iosif Isihastul. În mănăstirea Vatoped, Sfânta Liturghie este săvârșită zilnic, iar obștea se împărtășește de patru ori pe săptămână: marțea, joia, sâmbăta și duminica. Ca student, vacanțele și concediile le-am petrecut în Sfântul Munte. Cunosc clima duhovnicească a Vatopedului, deoarece chilia românească unde locuiam, era situată la doi kilometri de mănăstire. Cu binecuvântarea părintelui stareț, participam la unele vecernii și pavecernițe vatopedine. Era o desfătare.
Simțeai că ești parte din familia Cuvioșilor Efrem Katounakiotul și Iosif Vatopedinul, corifeii care au resuscitat mănăstirea după anul 1987.
Arhimandritul Efrem a ucenicit aproape de aceștia. L-a cunoscut îndeaproape pe Sfântul Paisie Aghioritul, căruia îi cerea sfaturi duhovnicești. A fost ,,contaminat” de perspectiva acestora, de teologia pustiei cuplată la realitățile lumii și la nevoile oamenilor. Starețul Efrem este o autoritate duhovnicească, discretă, ce coboară adesea în lume și ne pune în fața unor alegeri cruciale: viața în Hristos sau propria cugetare?
Departe a fi desăvârșiți, preoții liturghisesc continuu dar se spovedesc la soroace. Harul preoției nu-i fac infailibili, nici pietre tari în fața patimilor. Iar aceia care consideră că harul preoției îi fac mai vrednici, este posibil să trăiască în înșelare. Când lăsăm patima să lucreze în noi, indiferent de autoritatea cu care am fost investiți, devenim anticamere ale celui viclean. Trebuie să fim cu luare aminte. Să ne armonizam cu ethosul și smerenia lui Hristos, ca diavolul să nu primească drepturi, iar noi înrâuririle diavolești de la el. Păruta ,,vrednicie” este trunchiul pe care se sprijină clericarismul, deoarece izolarea și reducerea Euharistiei la ,,prăjitura virtuoșilor” este rezultatul acestui curent dominant, ce scoate la iveală dezbinarea duhului și împietrirea inimii.
În accepțiunea patriarhului format în sânul comunităților athonite de la Vatoped și Marea Lavră Filothei Kokinos, ucenicul Sf. Grigorie Palama, orice om mânios, certăreț, mincinos sau supus mândriei, care hotărăște să se lepede de aceste înrâuriri diavolesti, se poate împărtăși la două luni. Iar cel care iubește din toată inima pe aproapele, trăind în smerenie, înfrânare, nemâniere și blândețe, se poate împărtăși de două ori pe săptămână. Prin acest paralelism antitetic, Sf. Filotei vrea să ne trezească în conștiință, arătând că păcatele pe care noi le considerăm insignifiante, acelea sunt cele mai vătămătoare. Sfântul include aici toate categoriile de mireni, monahi, preoți și arhierei.
Omul euharistic este omul Luminii, care se întoarce prin conștiință în propriul mormânt al sufletului și învie prin Euharistie, mărturisind Învierea. Tot cultul răsăritean este bazat și imprimat pe credința în Înviere[13]. Ea este celebrată în fiecare duminică prin cântările anastatice, însă precedată de retrăirea mistagogică a Săptămânii Pătimirilor în fiecare zi de miercuri, joi și vineri.
Încă din veacul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare a simțit nevoia unei anamneze săptămânale a Pătimirilor și Învierii, înțelese în cheie duhovnicească prin existența unei răstigniri și a unui paște cotidian. Săvârșea Euharistia patru zile pe săptămână, arătând că pocăința se concretizează în împărtășirea continuă cu Sfintele Taine. Adevărata pocăință este anastatică. Ea nu rămâne încremenită în mortificare și asceză, ci se înalță progresiv spre Paștile dumnezeiesc Hristos, prin înrudirea cu ethosul dumnezeiesc, dobândit prin ,,însemnarea cu sângele Celui ce S-a adus pentru noi de bunăvoie la moarte”[14], vestind prin aceasta moartea și învierea Lui.
Dacă Biserica apostolică a simțit nevoia acestui cadru anamnetic prin Liturghie, acesta nu s-a rezumat la un ceremonial festiv de aducere aminte al actelor mântuitoare. Comunitățile care stăruiau în frângerea pâinii retrăiau cu duh împrospătat Jertfa de pe Cruce și Învierea, împărtășindu-se cu Trupul și Sângele lui Hristos. Sesizând decuplarea de duhul primelor comunități creștine, același Nicodim scrie: ,,Ah, frate, dar tu cu ce răspunzi la așa de mare dragoste a lui Dumnezeu? De unde s-a ivit în tine atâtea năzuințe potrivnice? Dumnezeu să dorească atât de mult să Se unească cu sufletul tău, cel nenorocit, iar tu să dorești așa de puțin să te unești cu El, Binele Cel prea Mare! Dumnezeu să-ți arate atâta căldură, iar tu, un boț de lut, să-I arăți așa răceală? Dumnezeu să Se smerească și să vină să locuiască în inima ta, ca să te lumineze și să te sfințească, iar tu, făptură nerecunoscătoare să-I închizi ușa și să nu voiesti a-L primi înlăuntru? Dăruiește-te întreg lui Dumnezeu, împărtășindu-te din dragoste cu iubitul Iisus, Care din negrăita dragoste a orânduit anume pentru dragostea ta această taină iubită, ca să Se facă unire iubită și cerească între Dumnezeu Care iubește și între tine cel iubit”[15].
Sfinții Părinți ,,colivari” au precizat cu majuscule că nu acrivismul ne validează apartenența la Hristos. El se lasă împărtășit tuturor celor ce doresc să se hristomorfizeze prin transfuziile de sânge cu Sângele Său. Așa cum trupul nu poate supraviețui fără hrană și apă, la fel și omul duhovnicesc nu poate trăi fără Euharistie. Ea îi dă omului prilejul să celebreze un paștele cotidian, omorând patimile și înviind ulterior prin virtuți.
Slujitorii care se folosesc de acea determinare temporară și obiectivă pentru a-și justifica cuminecarea rară ( 40 de zile), trebuie să conștientizeze că nu timpul e cel care dă tonul, ci starea lăuntrică a omului, conștiința curată și curăția. Nici Biserica, nici sfintele canoane, nici Tradiția nu menționează că creștinii trebuie să se împărtășească la fiecare 40 de zile și că nu se cuvine să se împărtășească cineva la mai puțin de de 40 de zile[16].Taina Euharistiei este întâlnirea reală cu Hristos. Iar misiunea primordială a preotului este aceea de a naște întâi de toate o comunitate euharistică, adunată împreună în jurul Potirului. Cunosc o astfel de comunitate euharistică, în care cei prezenți la Sfânta Liturghie se împărtășesc de 3-4 ori pe săptămână. Astfel, am putut urmări îndeaproape evoluția comunității respective. Am radiografiat fiecare mișcare, fiecare gest sau fiecare vorbă. Și pot da mărturie de lucrarea harului, de progresul duhovnicesc al comunității și de apofatismul tăcerii, antrenat în arenă duhovnicească a bisericii. În corabia unde omul se hrănește continuu cu Hristos, îl vezi pe Hristos în el. Îl vezi plin de dragoste și de noblețe. Luminos la chip, desprins de judecată. Nu-l mai vezi atât de preocupat de universul lumesc, contaminat de știri și politică, ci interesat ca sinele să rămână alipit de Eul Duhului Sfânt, așteptând cu credință și dragoste întâlnirea cu Hristos din ziua următoare. Prezența acestuia este o pledoarie a frumosului candid, trecut de la chip la asemănarea cu Dumnezeu.
Duhovnicia colaborează întotdeauna cu Dumnezeu. Pătruns de viața dumnezeiască, duhovnicul se mută din ,,lumea lumească” în binecuvântata împărăție a celor contemplativi. El este pe deplin preocupat de contemplări înalte, știind că toate darurile pe care le are, sunt cu împrumut de la Dumnezeu, spre câștigarea sufletelor. Trupul și Sângele Domnului împărtășit credincioșilor cu regularitate este cartea de vizită a preotului.
O altă teză a ,,nevredniciei oamenilor” face trimitere la comunitățile din vremea apostolică. Se vorbește din abundență despre vrednicia primilor creștini și despre nevrednicia creștinilor de astăzi. Urmând acestei linii, Biserica este scindată și divizată din punct de vedere calitativ și duhovnicesc, dându-se impresia că Biserica nu a fost întotdeauna Trupul lui Hristos, care se prelungește neîntrerupt de-a lungul veacurilor.
Conchid prin îndemnul faimosului Nicodim Aghioritul, spre trezvia și cercetarea noastră, ca urmând Sfinților Părinți, să ne aprindem de râvnă și dorință în unire deplină cu Hristos, mâncându-I Trupul și bându-I Sângele: ,,Așadar, și noi, toți cei care nu avem nicio opreliște din partea sfintelor canoane, să ne apropiem de această masă de suflet hrănitoare, pe care ne-a pregătit-o Înțelepciunea cea adevărată a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel dulce la faptă și la nume, Dar să ne apropiem cu bună-cinstire și cu credință, iar nu ca Iuda, cu necinstire și fără credință, și să strigăm: Cu slavă S-a proslăvit Hristos, Dumnezeul nostru”[17].
[1] Sfântul Nicodim Aghioritul, ,,Tâlcuire la Canonul din Sfânta și Marea Duminică a Paștilor”, în Eortodromion, vol II, traducere, note, anexe și indici de Ilie Stănuș, Ed. Sf. Nectarie, 2024, p. 204-205.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem, p.205.
[4] Vezi: Episcop Petru Pruteanu, Liturghia ortodoxă. Istorie şi actualitat, Editura Sophia, Bucureşti 2013, pp. 277-308.
[5]Sfântul Nicodim Aghioritul, ,,Tâlcuire la Canonul din Sfânta și Marea zi de Joi”, p.14.
[7] Diac. Ioan. I. Ică jr, ,,Împărtășirea continuă pro și contra/ o dispută perenă și lecție ei”, în Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse. Mărturiile Tradiției, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan. I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p.71.
[8] Preot. Dr. Cristian Ovidiu-Groza, Viața și experiența duhovnicească a Sfântului Iosif Isihastul. Principii de viețuire pentru creștinul de azi și de mâine, Ed. Evanghelismos, București, 2023, p. 233.
[9] Ieromonah Eftimie Athonitul, Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, traducere din lb. greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, București, 2016, p 61
[10] Ibidem, p. 75-76.
[11] Ibidem, p. 110-111.
[12] Monahul Teoclit Dionisiatul, Starețul meu, Gavriil Dionisiatul, traducere din lb. greacă de Emanuel Dumitru, Editura Sophya, București, 2013, p. 49.
[13] PS Damaschin Dorneanul, Dimensiunea mistagogică a Săptămânii Sfintelor Pătimiri. Elemente de antropologie duhovnicească, Editura Crimca, Suceava, 2022, p. 574.
[14] Vineri, în prima Săptămână din Post, la Utrenie, Stihirea I de la stihoavnă.
[15] Sfântul Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovnicești. Meditații, traducere din lb. greacă de Monahul Nicodim, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2015, p.335.
[16] Diac. Ioan. I. Ică jr, ,,Împărtășirea continuă pro și contra/ o dispută perenă și lecție ei”, p.76.
[17] Sfântul Nicodim Aghioritul, ,,Tâlcuire la Canonul din Sfânta și Marea zi de Joi”, p. 11.
