Evanghelia zilei: In 6, 27 – 33
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: agonisiţi-vă, nu mâncarea cea pieritoare, ci mâncarea care rămâne spre viaţa veşnică pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl. Atunci au zis către Dânsul: ce să facem ca să săvârşim lucrurile lui Dumnezeu? Iisus, răspunzând, a zis către ei: acesta este lucrul lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe care El L-a trimis. Ei însă I-au răspuns: dar ce minune faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi? Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, precum este scris: pâine din cer le-a dat lor ca să mănânce. Dar Iisus le-a spus: adevărat, adevărat vă spun vouă, nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă va da, din cer, pâinea cea adevărată. Pentru că pâinea lui Dumnezeu este aceea, care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii.
Împărtăşirea sau „mâncarea” Cuvântului
În cuvântarea despre „Pâinea vieţii”, cuprinsă în Sfânta Evanghelie după Ioan în capitolul al VI-lea, Mântuitorul, întâi de toate, anunţă tema cuvântării prin opoziţia dintre pâinea cea pieritoare şi pâinea nepieritoare, ce rămâne spre viaţa veşnică. Hrana pe care mulţimea o mâncase în pustie, deşi produsă într-un mod supranatural, era o „mâncare pieritoare”. Nu trebuie, deci, să i se dea o importanţă mai mare decât merită. Opoziţia dintre pâinea cea pieritoare şi pâinea vieţii este paralelă aceleia dintre apa pământească şi apa pe care o dă Iisus celor credincioşi, cum a arătat în convorbirea cu femeia samarineancă.
Ascultătorii nu înţeleg însă cuvintele Mântuitorului despre pâinea vieţii. Robi ai „Legii poruncilor”, auzind îndemnul „lucraţi”, ei cred că acest Rabbi, acest Învăţător le aduce noi porunci de îndeplinit pe lângă cele pe care le aveau de la Moise.
Legea lui Moise era prin excelenţă legea faptelor. Iudeii credeau că îndreptarea vine din faptele Legii, că omul se îndreaptă pe temeiul meritelor sale, în împlinirea minuţioasă a prescripţiilor mozaice. Hristos, dătătorul Legii harului, opune însă acestor „lucrări” (la plural), singura „lucrare a lui Dumnezeu”, anume credinţa, zicând:
„Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis.” (In 6, 29).
Hrana pe care o dă Hristos şi pe care o poate da orice preot şi credincios în numele Lui este învăţătura sau cuvintele Sale. Cuvântul lui Dumnezeu poate să fie mâncat, poate să fie consumat precum hrana de toată vremea. Atunci când Mântuitorul a fost ispitit în pustiu să prefcă pietrele în pâini, El a răspuns:
„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” (Mt 4, 4; Lc 4, 4).
Prin urmare şi cuvântul lui Dumnezeu este hrănitor. Trebuie să subliniem aici un aspect, deoarece au fost unii care au înţeles acest cuvânt ad-literam. Citim în Patericul egiptean că:
„A venit un frate la Avva Siluan în muntele Sinai şi văzându-i pe fraţi lucrând, i-a zis bătrânului: «Nu lucraţi mâncarea cea pieritoare că Maria partea cea bună şi-a ales.». Zis-a bătrânul ucenicului său: «Zahario, dă fratelui o carte şi pune-l într-o chilie, care nu are nimic.». Iar când a sosit ceasul al nouălea, fratele lua seama la uşă, dacă vor trimite să-l cheme ca să mănânce. Iar după ce nu l-a chemat nimeni, sculându-se a venit bătrânul şi i-a zis: «Nu au mâncat fraţii astăzi, avvo?». I-a răspuns lui bătrânul: «Da, au mâncat.». Şi fratele a zis: «Pentru ce nu m-aţi chemat?». I-a zis lui bătrânul: «Fiindcă tu eşti om duhovnicesc şi nu ai trebuinţă de mâncarea aceasta. Iar noi trupeşti fiind voim să mâncăm şi pentru aceasta lucrăm.». Tu partea cea bună ţi-ai ales, citind toată ziua şi nevrând să mănânci mâncare trupească.». Şi dacă a auzit acestea, fratele a făcut metanie, zicând: «Iartă-mă avvo!». I-a zis lui bătrânul: «Negreşit, trebuinţă are şi Maria de Marta, căci prin Marta se laudă şi Maria.».”.[1]
Trebuie să ştim că şi sufletul, la fel ca şi trupul, are nevoie de hrană. Dacă trupul se hrăneşte cu hrană materială, sufletul se hrăneşte cu cea spirituală, care este nevăzută.
Interesant de notat este afirmaţia pe care o face Sfântul Chiril al Alexandriei în Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan:
„Cine e Acesta care Se comunică prin cuvintele Sale demne de Dumnezeu? Cine va da oamenilor hrana care conduce spre viaţa veşnică? Căci acest lucru este cu totul străin firii omeneşti, fiind propriu numai lui Dumnezeu cel peste toate. Deci Mântuitorul anunţă aici vorbirea Sa şi pregăteşte prin adaosul potrivit al cuvintelor Sale aşteptata deschidere a minţii lor.”.[2]
Prin cuvintele „va da oamenilor hrana spre viaţa veşnică” se anunţă hrana pe care Fiul le-o va da oamenilor prin învăţătura sau prin cuvintele sale. Dar prin aceasta deschide gura oamenilor pentru această hrană. Sfântul Chiril nu spune că cei care ascultă cuvântul Mântuitorului îşi deschid urechile, pentru a-l auzi, ci îşi deschid gura lor, ca să arate că învăţătura Domnului Hristos este hrana pe care omul şi-o însuşeşte deplin, mâncând-o.[3]
Totuşi această „mâncare”, această împărtăşire nu este decât o pregătire pentru împărtăşirea cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului, după cuvântul Mântuitorului:
„Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (In 6, 51).
Nicolae Cabasila, interpretând acest pasaj scripturistic, admite faptul că omul, ca existenţă superioară, poate să asimileze pâinea, vinul şi orice altceva mănâncă. Dar aceste mâncăruri nu au viaţă de la ele însele şi, în consecinţă, nu pot da viaţă. Dau impresia că oferă viaţă, pentru că ele conservă provizoriu trupul, însă în realitate oferă o simplă supravieţuire supusă stricăciunii şi orientată spre moarte. Dar pâinea Euharistiei, Hristos, e realmente vie şi astfel ea poate să ofere într-adevăr viaţa. Mai mult, ca absolut transcendent cum este, nu El se preface atunci când Se oferă ca hrană omului, ci îl preface pe om în ceea ce este El însuşi:
„Hrana se transformă (se preface) în cel ce o mănâncă; peştele, pâinea şi orice alt aliment se transformă în sânge omenesc. Aici însă se întâmplă în întregime contrariul. Fiindcă însăşi pâinea vieţii mişcă pe cel ce se hrăneşte şi-l schimbă şi-l transformă în ea însăşi.”.[4]
Împărtăşindu-ne, Hristos este în noi, viază în noi. Depinde însă de noi cât timp îl ţinem pe Hristos în fiinţa noastră, cât timp suntem cu Hristos şi în Hristos. Nu avem nici un merit ca să ne împărtăşim cu Hristos, pentru că împărtăşirea este un dar, iar nu o răsplată. Avem însă meritul de a-L păstra pe Hristos în noi, de a păstra harul lui Dumnezeu pururea lucrător în fiinţa noastră, de la o împărtăşanie la alta.
[1] Dimitrios G. Tsamis, Patericul Sinaitic, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 187.
[2] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB 41, p. 342.
[3] Nota 616 a Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB 41, p. 342.
[4] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 1994, p. 91.
