„Împlinirea unei datorii vechi”. Preotul academician Ioan Lupaș despre înființarea Eparhiei Clujului. Restituiri la centenar (III)

de | aug. 16, 2021 | Eseu

Pr. Ioan Lupas, tablou de Dumitru Cabadaef, 1926

Printre susținătorii declarați ai înființării Episcopiei Clujului în anii 1919-1921 s-a numărat istoricul, preotul profesor și academicianul Ioan Lupaș (1880-1967)[1]. Afirmat înainte de unirea Transilvaniei cu România drept unul din cei mai vocali susținători ai mișcării naționale românești, profesor al Seminarului Andreian, îndepărtat de la catedră la presiunea guvernului maghiar, preot și protopop la Săliștea Sibiului (1909-1919), în toamna anului 1919 a devenit profesor la Universitatea din Cluj, refondată ca românească în septembrie 1919. În iulie 1919 fusese ales membru al nou înființatului consistoriu ortodox clujean, devenind un susținător și colaborator fidel al părintelui Nicolae Ivan, președintele consistoriului, iar din toamna anului 1921 primul episcop al Vadului, Feleacului și Clujului. Cei doi se cunoșteau bine încă din perioada studiilor gimnaziale ale lui Ioan Lupaș la Sibiu, Nicolae Ivan fiindu-i vreme de un an profesor de religie și sprijindu-l pe tânărul săliștean și pe alți reprezentanți străluciți ai generației sale în formarea lor intelectuală. Istoricul i-a rămas recunoscător și cunoscându-i foarte bine caracterul pragmatic, capacitățile organizatorice și inima bună de părinte i-a fost alături în toate marile sale proiecte de ctitorire românească ortodoxă în cetatea Clujului. Pentru Ioan Lupaș, dar și pentru alte figuri ale lumii politice, culturale și universitare ale epocii, sprijinirea Bisericii de către noul statul român întregit era un act firesc care se înscria în tradiția istorică românească și însemna deopotrivă o fortificare a identității naționale și statale românești mai ales în noile provincii unite cu Vechea Românie. Despre rolul Bisericii Ortodoxe în societatea românească, Ioan Lupaș spunea la zece ani de la înființarea consistoriului ortodox clujean următoarele: „Biserica noastră are aceeași misiune ca și înainte de 1918, poate chiar mai mare, mai ales acum când sunt atâtea curente subversive, ea trebuie să stea nu numai în serviciul credinței, ci și al culturii naționale.”[2]

În cursul anului 1919, protopopul Ioan Lupaș, din postura sa dublă de istoric cu autoritate și de secretar general al Resortului culte și instrucțiune publică din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, s-a angajat cu energie alături de Nicolae Ivan în demersurile statutare bisericești și legislative civile de înființare a nucleului noii Episcopii a Clujului, care să-i cuprindă pe românii ortodocși trăitori la nord de râul Mureș. Biograf al mitropolitului Andrei Șaguna și autor al unei cărți de „istorie bisericească a românilor ardeleni”, publicată la Sibiu în toamna anului 1918[3], Ioan Lupaș a argumentat necesitatea întemeierii noii eparhii ca o reparație istorică datorată credincioșilor ortodocși din nordul Ardealului, văduviți sute de ani de prezența unui ierarh ortodox, după desființarea Episcopiei Vadului la mijlocul secolului XVII, și expuși unui prozelitism catolic și calvin continuu pe parcursul veacurilor XVI-XIX. Pentru academicianul Lupaș, la fel ca pentru toți ceilalți membrii ai primului consistoriu clujean, înființarea Episcopiei Clujului în circumstanțele favorabile generate de Marea Unire era împlinirea unei vechi datorii pe care clerul și laicatul ortodox o aveau față de memoria mitropolitului Andrei Șaguna, marele ierarh care plănuise în 1863-1864 înființarea a trei noi episcopii, la Cluj, Oradea și Timișoara, în cadrul reîntemeiatei Mitropolii a Transilvaniei. Deloc întâmplător, înainte cu puține zile de lucrările Sinodului Arhidiecezan din iulie 1919, Ioan Lupaș a scris un editorial programatic, publicat în ziarele „Patria” din Cluj[4] și „Telegraful român” din Sibiu[5], în care susținea fără echivoc necesitatea „împlinirii unei datorii vechi” prin alegerea membrilor noului Consistoriu ortodox din Cluj. Pledoaria sa a fost atunci ascultată, iar acum, la centenarul eparhiei clujene, ea merită a fi din nou auzită și cunoscută.

I. Lupaș, Împlinirea unei datorii vechi, Cluj, 17 iulie 1919[6]

„Duminecă în 7/20 iulie [1919] se întrunește la Sibiu sinodul arhidiecezan în sesiune extraordinară, ca să aleagă un număr corespunzător de membri pentru Consistoriul din Cluj, care va funcționa deocamdată sub conducerea unui prezident interimar. Prin aceasta conducerea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania își împlinește o veche datorie față de numeroșii săi credincioși din părțile nordice ale Ardealului. Din cauza împrejurărilor vitrege și a necontenitelor persecuțiuni, cărora a fost expusă biserica aceasta secole de-a rândul din partea bisericii dominante în vechiul „Regnum Marianum”[7], a rămas foarte stingherită în tendințele ei de a se organiza în mod corespunzător cu întinderea teritoriului și cu mulțimea poporului dreptcredincios de sub ascultarea ei.

În timpurile mai vechi, din zilele gloriosului Domn al Moldovei, Ștefan cel Mare, și până cătră jumătatea secolului XVII, românii din părțile nordice ale Ardealului aveau cârmuirea lor bisericească specială. Episcopii de la Vad, care erau în strânse legături cu ierarhia Moldovei, au îngrijit de aproape turma încredințată lor și au priveghiat cu osârdie, ca s-o poată apăra de haita celor ce dădeau năvală asupra ei, s-o sfâșie, s-o abată de la vechea credință și s-o smulgă de la sânul de mamă al bisericii, în care luase ființă lămurită unitatea neamului nostru.

După frământările dureroase din secolul al XVIII-lea, când s-a văzut că biserica aceasta nu poate fi desființată din cuprinsul Ardealului, atotputernicii din Viena s-au convins de zădărnicia tuturor încercărilor lor de a face prozelitism religios cu ajutorul tunurilor și al temniței din Kufstein[8]. Au trebuit deci să permită bisericii atât de mult prigonite a se reculege și întrăma din nou. Dar ca lucrarea aceasta de restaurare să întâmpine cât mai multe piedeci, pe cel dintâi episcop administrator a cercat să-l așeze tocmai la periferie, în Brașov, unde a și fost instalat Dionisie Novacovici la 1761, în biserica Sf. Nicolae[9]. De aici firește comunicația cu întreaga Transilvanie îi era destul de anevoioasă. I s-a îngăduit mai târziu a se așeza la Sibiu. Protopopii care doreau să aibă căpetenia lor bisericească o reședință stabilă într-un loc, de unde să poată comunica mai ușor cu credincioșii lor, au stăruit ca reședința aceasta să se zidească ori în Sebeșul-săsesc, ori la Vad, ori la Cluj. Stăruința lor a rămas însă zadarnică. La 1784, când a fost așezat episcopul Ghedeon Nichitici[10] în fruntea bisericii ardelene, i s-a fixat reședința tot în Sibiu.

Cu acel prilej scria revista sașilor din Sibiu „Siebenbürger Zeitung” (1784 nr. 3, pag. 17) următoarea notiță: «Noul episcop își va avea reședința în Sibiu și se va împărtăși de un salar anual de 4000 fl[orini]. Anevoie se va găsi episcop în Europa, care să se poată lăuda cu o turmă atât de mare ca Nichitici. Căci partea cea mai mare a locuitorilor Transilvaniei e compusă din valahi neuniți… Nu vom greși, dacă punem numărul lor la cifra de 700.000, iar valahi uniți erau în anul 1772 aproximativ 119.230.» Nichitici și-a dat silința să cerceteze turma aceasta numeroasă. Timp de 4 ani, cât a păstorit ca episcop al românilor, a cutreierat Ardealul până când moartea l-a întâmpinat fără veste în drumul apostoliei sale. Tot atât de stăruitor a fost și urmașul său Gherasim Adamovici[11], a cărui luptă națională-politică a înspăimântat cumplit pe guvernanții unguri ai Ardealului românesc și i-a făcut să insiste la Curtea din Viena, ca Biserica Ortodoxă Română să fie lăsată iarăși fără episcop timp de 14 ani.

Cererile foarte des repetate ale preoțimii au izbutit într-un târziu să înfrângă împotrivirea guvernanților politici și să-și redobândească măcar în parte dreptul istoric, asigurat prin o lege din 1579, acela de a-și putea alege episcop din sânul său. Lui Vasilie Moga[12] i s-a pus la 1810 condiția să-și aibă reședința episcopească în Cluj, unde a fost și instalat în ziua Sf[inților] Apostoli Petru și Pavel 1811. Dar el a simțit ce cursă i se pune prin această condiție. De aceea s-a făcut luntre-punte ca să poată rămânea în Sibiu, deci într-un oraș mai ferit de ochiul veșnic pânditor al guvernanților unguri.

În planul de reorganizare bisericească mitropolitul Andrei[13] n-a pierdut un singur moment din vedere interesele credincioșilor din nordul Ardealului, cum nu le-a pierdut nici pe ale bihorenilor, arădenilor și bănățenilor. Deodată cu reînființarea mitropoliei dorea să vadă luând ființă și episcopiile din Cluj, Oradea-Mare și Timișoara. Împrejurările permanent ostile intereselor de viață ale bisericii și ale neamului nostru, nu i-au îngăduit nici lui, nici urmașilor să ducă la îndeplinire planul acesta. Dar preocupațiunile statornice pentru înfăptuirea lui nu au lipsit. Dimpotrivă, congresele naționale-bisericești și sinoadele arhidiecezane au dat solicitudinea cuvenită acestei importante chestiuni, aducând decisiuni principiare și lămurind până în cele mai mici amănunte modalitățile potrivite pentru împlinirea unei datorii vechi.

Astfel congresul din 1909 a decis în ședința din 7/20 octombrie că „dieceza Clujului se va constitui pe teritoriul de astăzi al arhidiecezei și adecă din următoarele protopopiate cu întreg teritoriul lor de astăzi și anume: Alba Iulia, Abrud, Câmpeni, Lupșa, Turda, Cluj, Unguraș, Cetatea de Piatră, Dej, Bistrița, Reghin și Murăș-Oșorhei, 12 la număr”.

Acum a sosit vremea ca decisiunea aceasta principiară să poată fi dusă la îndeplinire. Împrejurările prielnice din toate punctele de privire, ale zilelor noastre nu numai permit, ci impun de-a dreptul factorilor de conducere bisericească a nu mai întârzia nicio clipă, fiind nu atât o datorie a trecutului, cât mai ales una a prezentului și a viitorului ca la marea operă de naționalizare a Clujului să-și dea și biserica toată contribuția de muncă și de jertfă a celor mai valoroase forțe, de care dispune.

Administrația atât de dificilă a arhidiecezei transilvane, cu 953 parohii matere, 366 filii și 841.960 suflete, se ușurează acum în mod considerabil prin așezarea celor 12 protopopiate, cu 322 parohii și 271.673 suflete sub conducerea administrativă a Consistoriului din Cluj.

Alegerea asesorilor și a prezidentului interimar este o chestiune de ordin pur administrativ-bisericesc, după cum a anunțat însuși congresul din 1868 în ședința din 6/18 octombrie, după ce Șaguna – care în proiectul său original contemplase ca numai asesorii din senatul școlar și epitropesc să fie aleși prin sinod, iar pe cei din senatul strâns bisericesc să-i numească episcopul – a cedat în punctul acesta admițând și el, că alegerea asesorilor nu e o chestiune sacramentală, ci pur administrativă.

E de sine înțeles, că sinodul va trebui să-și dea silința a se ridica la înălțimea acestor clipe istorice, fiind condus în acest act electoral exclusiv de interesele Bisericii, iar nu de alte considerațiuni lăturalnice mărunte, care au pus uneori la cârma afacerilor bisericești oameni de valoare cam subțire și de o vrednicie cu totul problematică.

Acum este dată posibilitatea unor alegeri cu desăvârșire libere, fiindcă orice presiune de sus[14], canonică sau anticanonică, este exclusă.”  


[1] Despre el vezi: Nicolae Edroiu, Alexandru Moraru, Dorel Man, Veronica Turcuș, Ioan Lupaș (1880-1967) slujitor al științelor istorice, învățământului și Bisericii, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2008; Vasile Crișan, Ioan Lupaș 1880-1967. Studiu monografic, Editura Armanis, Sibiu, 2013; Ioan Chirilă, Iuliu-Marius Morariu (coord.), Ioan Lupaș, colecția Personalități ale Universității Babeș-Bolyai nr. X, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2021.

[2] Nicolae Edroiu, Alexandru Moraru, Dorel Man, Veronica Turcuș, Ioan Lupaș (1880-1967)…, p. 88.

[3] A cunoscut șapte ediții între anii 1918 și 1941 și două reeditări îngrijite de profesorul clujean Doru Radosav la editura Dacia din Cluj-Napoca în anul 1995 și 2011, vezi: Ioan Lupaș, Istoria bisericească a românilor ardeleni, introducere, note și comentarii de Doru Radosav, ediția a III-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 298 p.

[4] Patria. Organ al Partidului Național Român, Anul I, Nr. 121, Cluj, Joi, 17 iulie 1919, p. 1.

[5] Telegraful Român, Anul LXVII, Nr. 68, Sibiu, Sâmbătă, 19 iulie 1919, pp. 1-2.

[6] Telegraful Român, Anul LXVII, Nr. 68, Sibiu, Sâmbătă, 19 iulie 1919, pp. 1-2.

[7] Este vorba despre Regatul Ungariei medievale, care a purtat și această denumire, n.ed.

[8] Fortăreață situată în munții Tirolului din Austria, a fost utilizată ca închisoare pe parcursul secolelor 17-19, acolo și-au sfârșit viața Sfinții Ardeleni: Visarion Sarai, Oprea Miclăuș, Moise Măcinic și Ioan din Galeș.

[9] Dionisie Novacovici (1705-1767), episcop sârb de Buda și Sântandrei (1749-1767), numit de împărăteasa Maria Tereza „episcop exempt” sau administrator al Transilvaniei între 1761-1767, n.ed.

[10] Ghedeon Nichitici (1736-1788), primul episcop titular al reînființatei Episcopii Ortodoxe a Transilvaniei (1783-1788), este înmormântat în biserica mare cu hramul Cuvioasei Paraschiva din Rășinari. În timpul lui s-a înființat prima școală de teologie ortodoxă din Sibiu, a contribuit la pacificarea moților în timpul răscoalei lui Horea, n.ed.

[11] Gherasim Adamovici (1733-1796), ultimul episcop sârb al ortodocșilor din Transilvania (1789-1796), s-a implicat în mișcarea de emancipare națională a românilor deplasându-se la Viena (1792) alături de episcopul unit Ioan Bob și înmânându-i împăratului Leopold II cunoscutul memoriu „Supplex Libellus Valachorum”, prin care solicitau drepturi politice și religioase egale pentru români cu celelalte națiuni și confesiuni ale Transilvaniei. A ctitorit biserica Sf. Ev. Luca din Sibiu, unde a și fost înhumat, n.ed.

[12] Vasile Moga (1774-1845), născut în Sebeș, preot celib, episcop al Eparhiei Ardealului între 1810-1845, a sedentarizat scaunul episcopal în orașul Sibiu, unde a cumpărat o reședință și o clădire pentru Seminarul teologic-pedagogic, a fost înmormântat în cimitirul bisericii Bunavestire din Sibiu, n.ed.

[13] Andrei Șaguna (1808-1873), vicar general (1846-1848), episcop (1848-1864) și mitropolit al românilor ortodocși din Transilvania și Ungaria (1865-1873), cel mai mare ierarh al românilor ardeleni, canonizat de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2011 și prăznuit anual la 30 noiembrie, n.ed.  

[14] Se referă la autoritățile de stat, n.ed.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/mirceabrudan/" target="_self">Dr. Mircea Gheorghe Abrudan</a>

Dr. Mircea Gheorghe Abrudan

Cercetător științific III dr. la Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române din Cluj-Napoca.

Ultimele articole

Hristos – Domnul vindecării și al Vieții

Hristos – Domnul vindecării și al Vieții

Aspecte introductive Relatarea lucanică continuă și în această duminică. Medicul narator așterne astăzi în fața cititorilor descrierea altor fapte minunate. De-această dată, în centrul istorisirii se găsește o înviere. Însă mai e un aspect periferic, extrem de...

Valenţele veşnice ale faptelor noastre vremelnice

Valenţele veşnice ale faptelor noastre vremelnice

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucitor. Iar un sărac, anume Lazăr stătea înaintea porţilor lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului. Acesta nu numai că nu se putea...

Mai multe din Eseu
Paraclisul care nu se va sfârși…

Paraclisul care nu se va sfârși…

„Cel ce simte ce-a pierdut, vrea să plângă ce a pierdut. Și cel ce dorește un lucru, ia asupra lui multe călătorii și necazuri, în stăruința de a dobândi lucrul dorit” (Avva Varsanufie, Filocalia XI). Acest articol este un manifest al orgoliilor regionale, al...

Datoria Lui și îndatoririle noastre

Datoria Lui și îndatoririle noastre

Introducere Pericopa de astăzi este despre iertare. În fapt, e deschisă de un interesant preambul, creat de curiozitatea lui Petru. Acesta-L întreabă pe Învățător de câte ori pe zi ar trebui să-i ierte aproapelui care-i greșește. Și pentru a-l motiva în a pune în...

Diaconul Coresi, un vrednic tipograf și ctitor al limbii române literare

Diaconul Coresi, un vrednic tipograf și ctitor al limbii române literare

De mai bine de un deceniu, în ziua de 31 august se celebrează Ziua Limbii Române, o sărbătoare laică menită să ne aducă aminte de faptul că limba română reprezintă, în fapt, fundamentul construcției și identității noastre naționale. Atunci când vorbim de limba română,...

Lunaticul, demonii și tămăduirea

Lunaticul, demonii și tămăduirea

Aspecte introductive Odată petrecut episodul Schimbării la Față, Învățătorul coboară din nou în lume. Sfaturile oferite celor care-L acompaniaseră în acea interesantă călătorie sunt întrerupte, destul de ex-abrupto, de un tată îndurerat. Omul avea un fiu în suferință...

Domnul care poruncește stihiilor și oamenilor deopotrivă

Domnul care poruncește stihiilor și oamenilor deopotrivă

Introducere Minunea înmulțirii pâinilor e urmată de o alta, săvârșită de către Mântuitorul tot asupra naturii. Odată ce mulțimea sătulă e trimisă către casă, iar ucenicii „siliți” să intre în corabie și să călătorească, Învățătorul își permite răgazul unor clipe de...

Adevărata hrană

Adevărata hrană

Introducere Marcată de mai multe evenimente, duminica de astăzi are în centru o Evanghelie aparte. Una în care dragostea lui Dumnezeu se exprimă din nou prin intermediul unei minuni. După ce Sfântul Matei trece în revistă episodul martirizării Înaintemergătorului, el...