In memoriam Alexandru Surdu (1938-2020). Un mănunchi de amintiri și gânduri la despărțirea de lordul filosofiei românești contemporane

de Eseu

11 decembrie 2020… o zi care a marcat, la Sebeș, lansarea monografiei primei școli românești, la care am trudit alături de alți dascăli de seamă ai orașului, o zi care ar fi trebuit să încununeze un efort intelectual susținut cel puțin în ultima jumătate a anului, umbrită, însă, de vestea plecării spre un alt univers a academicianului Alexandru Surdu, lordul filosofiei românești contemporane. Impactul emoțional al primirii teribilei știri, a fost dublat de impulsul consultării publicațiilor cotidiene și a informațiilor oferite de Academia Română, în speranța că avem de-a face cu un „fake news” (atât de frecvente în ultima perioadă); din nefericite, vestea a fost adevărată… profesorul, filosoful și academicianul Alexandru Surdu ne-a părăsit, a plecat printre îngeri pentru a concepe un nou sistem filosofic de-a dreapta Creatorului. Pentru noi, cei care l-am cunoscut, plecarea sa lasă un gol enorm, imposibil de umplut, momentele și amintirile legate de prezența domniei sale fiind singurele capabile să ne domolească sentimentul de singurătate care ne încearcă sufletele în aceste clipe.

Alexandru Surdu s-a născut la 24 februarie 1938 în Brașov, oraș în care și-a început formația intelectuală, numărându-se printre absolvenții Liceului „Andrei Șaguna” (promoția 1952-1955), apartenența la această instituție de învățământ fiind subliniată atât prin discursurile și scrierile domniei sale, cât și prin chipiul de „șagunist” alăturat, de cele mai multe ori, uniformei de academician. Studiile brașovene au fost continuate în capitala țării, la București, mai întâi, pentru o scurtă perioadă de timp, respectiv anul universitar 1956-1957, în cadrul Institutului de Construcții din București-Facultatea de Construcții Civile și Industriale, iar mai apoi în cadrul Universității din București-Facultatea de Filosofie, instituție absolvită în anul 1963. Numărându-se printre ucenicii studioși ai profesorului și filosofului Radu Stoichiță, care i-a și coordonat lucrarea de licență (intitulată Dialectica abstracției), Alexandru Surdu a crescut la umbra școlii de filosofie a universității bucureștene, frecventând anturajul unor filosofi de talia lui Tudor Bugnariu, Alexandru Boboc, Henri Wald, Gustav Niels Öffenberger etc., care și-au pus amprenta asupra devenirii sale ulterioare.

În anul 1963, după absolvirea studiilor universitare și susținerea lucrării de licență, a primit repartiție pentru Institutul de Filosofie al Academiei Române, doi ani mai târziu fiind transferat la Centrul de Logică al aceleiași instituții, unde a activat până în anul 1975. În acel an fatidic, 1975, Centrul de Logică a fost desființat, domnia sa fiind transferat la Biblioteca Centrală Universitară din București, aceasta datorându-se faptului că a refuzat să devină membru al Partidului Comunist Român (acest lucru contribuind, cel mai probabil, și la pierderea șansei de a obține o bursă de cercetare Humboldt). Ceea ce părea, inițial, un „exil” impus de autoritățile comuniste, s-a transformat în scurt timp într-un veritabil laborator de cercetare, de la biblioteca universitară, prin Serviciul de Informare și Documentare, publicând sau colaborând la apariția unor instrumente de lucru și lucrări de informare privind filosofia, sociologia și istoria literară românească. În scurt timp, după intervențiile foștilor săi profesori și cele ale filosofului Constantin Noica, care avea să exercite o adevărată tutelă asupra sa, a fost transferat la Institutul de Cercetări Pedagogice și Psihologice, instituție ce funcționa în subordinea Ministerului Învățământului, mai apoi, din anul 1982, la biblioteca Facultății de Medicină Veterinară a Institutului Agronomic din București, din anul 1984, la Muzeul Literaturii Române din București, iar din anul 1988, în redacția „Revistei de filosofie”.

Prăbușirea regimului comunist avea să-i aducă împlinirea profesională, domnia sa obținând, prin concurs, un post de cercetător la Institutul de Filosofie al Academiei Române, dublat de catedra universitară (mai întâi la Facultatea de Filosofie a Universității din București, iar mai apoi la Facultatea de Psihologie a Universității „Titu Maiorescu” din București, la ultima activând până în ultimele clipe ale vieții, numărându-se printre cei care au sporit prestigiul acestei instituții de învățământ superior). În plus, opera sa, asupra căreia vom stărui în rândurile care urmează, a primit validarea Uniunii Scriitorilor din România, care l-a primit în rândurile sale (filiala Brașov). Restructurarea și reformarea post-decembristă a celui mai înalt for cultural-științific al României, respectiv Academia Română, avea să aducă accederea profesorului și filosofului Alexandru Surdu în rândul „nemuritorilor”, mai întâi ca membru corespondent (1992-1993), iar mai apoi ca membru titular (1993-2020), discursul de recepție, rostit la 15 aprilie 1994, fiind intitulat sugestiv „Elogiul filosofiei românești” (al cărui text, reeditat în anul 2014, am avut cinstea să-l primesc din mâna domniei sale). În cadrul Academiei Române a ocupat poziția de vicepreședinte al acesteia (2014-2018), de președinte al Secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogice (1993-2020), iar din anul 1997 pe cea de director al Institutului de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru”, instituție pe care a reușit să o organizeze și să o înzestreze cu o echipă de profesioniști formați „după chipul și asemănarea sa” care, cu siguranță, îi vor continua proiectele științifice. Astfel, prin demnitățile deținute, prin eforturile organizatorice depuse, a înnobilat statutul și uniforma de academician căreia, întotdeauna, ca un semn de omagiu față de vrednicul de pomenire mitropolit Andrei Șaguna, i-a alăturat chipiul de elev „șagunist” (de altfel, puțini cunosc faptul că academicianul Alexandru Surdu s-a numărat printre cei care au susținut activ canonizarea mitropolitului Andrei Șaguna, săvârșită în anul 2011).

Încă din anii studenției, Alexandru Surdu s-a remarcat ca un cercetător neobosit, aflându-se printre cei care au condus și au prezentat lucrări și referate în cadrul cercului de logică al Facultății de Filosofie din București. Întâlnirea cu filosoful Constantin Noica a constituit un punct de cotitură în cariera sa științifică, acesta fiind cel care l-a îndreptat spre filosofia germană și spre inițierea în filosofia greacă clasică (precedată de un stagiu de pregătire alături de profesorul Nicolae Ștefănescu, care i-a acordat orele de limba greacă necesare parcurgerii textelor antice în limba în care acestea au fost elaborate). Din aproape în aproape, au văzut lumina tiparului primele studii, primele traduceri și primele volume de specialitate (dintre care amintim volumul Lecturi kantiene, publicat alături de Constantin Noica și Constantin Floru, Elemente de logică intuiționistă și Neointuiționismul). În anul 1971, a publicat lucrarea Logică clasică și logică matematică, la origine teza de doctorat, susținută de abia în anul 1976. Demn de subliniat este faptul că perioada petrecută la Muzeul Literaturii Române din București a coincis cu descoperirea și descifrarea manuscriselor germane care au aparținut lui Mihai Eminescu, documente transcrise, traduse în limba română și valorificate în volumele X, XV și XVI ale integralei eminesciene. Momentul intrării în redacția „Revistei de filosofie” a marcat debutul unei perioade extrem de prolifice, continuată după prăbușirea regimului comunist, dovadă titlurile publicate: Actualitatea relației gânduri-limbaj. Teoria formelor prejudicative (1989), Pentamorfoza artei (1993), Vocații filosofice românești (1995), Contribuții românești în domeniul logicii în secolul XX (1999), Gândirea speculativă (2000), Filosofia modernă. Orientări fundamentale (2002), Mărturiile anamnezei (2004), Istoria logicii românești (2006), Teoria formelor logico-clasice (2008), Pietre de poticnire (2014), La porțile împărăției (2016) etc., o parte dintre acestea fiind traduse și în limbile de circulație internațională, respectiv limba engleză, germană și franceză.

Pe urmele filosofilor Lucian Blaga și Vasile Băncilă, pentru care a avut un cult aparte, academicianul Alexandru Surdu și-a proiectat propriul sistem filosofic, așa-numitul „sistem pentadic”, pornit de la considerentul că „[…] pentada este numărul de aur al Dreptei Filosofări”. Întregul construct al filosofiei pentadice a debutat cu volumul Filosofia pentadică I. Problema transcendenței, structurat în două părți, în cadrul cărora au fost trasate considerentele de ordin metodologic, de structura sistemului pentadic, completate prin exegeza referitoare la conceptul de „transcendență”. Volumul amintit a fost continuat de Filosofia pentadică II. Teoria subsistenței, structurat în cinci părți care definesc și detaliază conținutul conceptului de „subsistență” și de Filosofia pentadică III. Existența nemijlocită, care tratează problematica poziției „existenței nemijlocite” în construcția dialectico-speculativă (pentru mai multe detalii, a se vedea: Victor Emanuel Gica, Dragoș Popescu, Luminița Gliga, Cristian Radu Nema (editori), Filosofia ca sărbătoare. Alexandru Surdu la 80 de ani, București, Editura Academiei Române, 2018, pp. 29-93). Nădăjduim că ucenicii și colaboratorii academicianului Alexandru Surdu vor asuma, ca o datorie de onoare, munca începută de acesta și vor desăvârși sistemul filosofic pentadic.

Pentru activitatea științifică, editorială și culturală, academicianul Alexandru Surdu a fost distins cu o serie de premii importante, dintre care amintim Premiul „Vasile Conta” al Academiei Române (conferit în anul 1975) și Premiul „Octav Șuluțiu” al Uniunii Scriitorilor din România (conferit în anul 1996). Acestora li s-au adăugat distincțiile oferite de autoritățile centrale (Ordinul Național „Serviciul Credincios”-în grad de Cavaler și Ordinul Național „Steaua României”-în grad de Cavaler) sau cele bisericești (Crucea Șaguniană și Crucea Voievodală Maramureșeană), purtate întotdeauna, cu mândrie, la reverul uniformei de academician. În plus, domnia sa s-a bucurat atât de aprecierea întregului corp academic românesc (dovadă titlurile onorifice de „doctor honoris causa” conferite de Universitatea „Andrei Șaguna” din Constanța, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureș, Universitatea de Nord din Baia Mare, Academia  Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu din Sibiu), cât și a diferitelor autorități locale (Sebeș, Brașov, Săliștea de Sus) și județene (Maramureș) care l-au trecut în rândul cetățenilor de onoare.

Venerabila Asociațiune Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român-ASTRA a fost cea care ne-a adus împreună și care ne-a legat într-o relație de respect reciproc (domnia sa îndeplinind și poziția de președinte al Despărțământului ASTRA Brașov); am avut marea șansă să interacționăm cu ocazia adunărilor generale ale ASTREI de la Alba-Iulia (2016) și Carei (2017), întâlniri absolut memorabile care vor rămâne de-a pururi în amintirea mea. Mai târziu, drumurile noastre s-au încrucișat, din nou, tot pe tărâm cultural, în cadrul Festivalului Internațional „Lucian Blaga” de la Sebeș și Târgu-Mureș, manifestări care au crescut prin prestigiul adus de personalitatea academicianului Alexandru Surdu. A îndrăgit atât de mult meleagurile lui Lucian Blaga și opera sa (căruia i-a dedicat unul dintre cele mai recente volume, intitulat Gânduri despre Lucian Blaga, publicat de Editura „Ardealul” din Târgu-Mureș), încât nu a precupețit niciun efort pentru a fi alături de organizatorii celor două festivaluri; ba mai mult, prin Secția de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie, a instituit un premiu special al Academiei Române, Premiul „Lucian Blaga”, conferit de fiecare dată în deschiderea Festivalului Internațional „Lucian Blaga” Sebeș. Cunoscând îndeaproape istoria și „laboratorul” din spatele acestui festival, pot mărturisi cu cea mai mare responsabilitate că prezența academicianului Alexandru Surdu la Sebeș a reprezentat o mană cerească, un pivot care a contribuit substanțial la creșterea vizibilității manifestării, discursurile, conferințele și glosele pe marginea filosofiei blagiene constituind mereu un punct de atracție pentru publicul local și nu numai.

Am avut privilegiul să mă număr printre cei care au audiat prelegerile academicianului Alexandru Surdu, printre cei care au schimbat idei, dialogat și socializat cu domnia sa, printre cei cu care a stat la aceeași masă. Am rămas impresionat de modestia, cumpătarea și blândețea domniei sale, precum și de bucuria pe care o resimțea în momentul în care ne făcea câte un cadou (rămân celebre pălăriile, pentru care a avut o adevărată pasiune, dăruite colegilor participanți la diferitele manifestări științifice; regret și acum faptul că nu am putut onora invitația de a participa la o manifestare organizată în anul Centenarului Marii Uniri, când academicianul Alexandru Surdu le-a dăruit tuturor participanților câte o replică după chipiul elevilor „șaguniști”). Cu mândrie pot consemna faptul că mă număr printre cei care au beneficiat de cadourile academicianului Alexandru Surdu, cărți valoroase, așezate la loc de cinste în biblioteca personală (am amintit varianta reeditată a discursului de recepție în Academia Română, la care se adaugă volumele Monumente pentru eroii culturii române-2018, Gânduri despre Lucian Blaga-2020, Eminescu și filosofia-2020, precum și masivul volum aniversar Filosofia ca sărbătoare. Alexandru Surdu la 80 de ani-2018).

Academicianul Alexandru Surdu a fost și va rămâne pentru mine un model de viață și de comportare, o icoană a cercetătorului dedicat întru totul proiectelor sale, dar implicat și în viața cetății, un creator de școală și instituție românească, un vrednic urmaș al filosofului Lucian Blaga, un lord al filosofiei românești contemporane.

La ceas de despărțire, mă rog ca porțile cerești să se deschidă și să primească sufletul celui care a fost profesorul, filosoful și academicianul Alexandru Surdu, iar bunul Dumnezeu să-l așeze în ceata drepților, acolo unde îi este locul.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Jurnalism eficient în relație cu Dumnezeu

Jurnalism eficient în relație cu Dumnezeu

Cei care studiază jurnalismul învață, din capul locului, modelul de știre perfectă sau paradigma 5W. O știre trebuie să răspundă celor 5W: who? (cine?), what? (ce?), when? (când?), where? (unde?), why? (de ce?). Acestora li se adaugă un H de la how? (cum?) De multe...

Nașterea Domnului în icoana pe sticlă de la Nicula

Nașterea Domnului în icoana pe sticlă de la Nicula

Considerat cel dintâi praznic împărătesc în ordinea firească a vieţii Mântuitorului, Nașterea Domnului a fost serbat la o dată f xă, în ziua de 25 decembrie în Apus, cel puţin de prin secolul al III-lea, salutar este anul 354, care a înlocuit cultul soarelui și alte...

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fratele nostru | Pr. Valer Bel

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fratele nostru | Pr. Valer Bel

Dumnezeu este iubire (In 4, 8), Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, unitatea şi comuniunea desăvârşită în iubire a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Din iubire, Tatăl naşte din veci pe Fiul şi Fiul Se naşte din veci din Tatăl, răspunzând la iubirea Lui,...