Joi, 26 martie 2026, s-a stins la București distinsa doamnă Ioana Vlasiu, cunoscut istoric și critic de artă, autoare a numeroase lucrări de referință privitoare la arta românească modernă și contemporană. A fost nepoata marelui istoric, patriot, academician și preot ardelean Ioan Lupaș (1880-1967), mai exact fiica fetei celei mari a acestuia, Marina-Minerva Vlasiu-Lupaș (1913-1998), și a cunoscutului artist plastic și scriitor Ion Vlasiu (1908-1997). Părinții ei s-au cunoscut în Franța, la Paris, în anul 1938, unde au parcurs o serie de specializări în domeniile umaniste și artistice, revenind în țară cu puțin timp înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. După Diktatul de la Viena s-au refugiat la Sibiu alături de corpul didactic și de cercetare al Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj, în care a activat Marina-Minerva între anii 1940 și 1945.
Ioana Vlasiu s-a născut în Sibiu, la 31 mai 1943, fiind singurul copil al soților Vlasiu. În ianuarie 2021, la emisiunea „Vorba de Cultură” a Emei Stere de la Radio România Cultural, Ioana Vlasiu mărturisea că și-a petrecut copilăria până la vârsta de șapte ani la Sibiu în casa bunicilor materni, una din „amintirile puternice din vremea aceea, puținele amintiri de atunci este biroul bunicului meu, atunci a fost prima întâlnire cu o bibliotecă, cu o cameră înțesată de cărți cu rafturi de sus până jos”. În anul 1950 s-a mutat împreună cu părinții la București, unde mama ei fusese transferată ca „șef de lucrări” la Institutul de Istorie și Filosofie al Academiei Române (1948-1952). Regimul comunist, instalat definitiv în anul 1947, i-a marcat copilăria, deoarece în „noaptea demnitarilor”, 5 spre 6 mai 1950, a fost arestat și închis de comuniști la pușcăria din Sighet bunicul ei, Ioan Lupaș, de unde va fi eliberat cinci ani mai târziu, iar în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1952, când Ioana nu împlinise încă vârsta de nouă ani, mama ei, Marina-Minerva, a fost arestată pe motive politice și internată în închisoarea Ghencea și în lagărul de muncă de la Popești-Leordeni, de unde a fost eliberată în 14 ianuarie 1953. Cu mama și bunicul deținuți din motive politice, a crescut alături de tată și de bunica maternă în cartierul Balta Albă din București, uneori cu spaima în suflet că oricând securitatea ar fi putut da buzna în casă și i-ar fi putut „aresta din nou atât pe bunicul, cât și pe mama”, după cum mi-a mărturisit la un moment dat în anul 2019, când am contactat-o pentru a-mi oferi o serie de informații despre mama ei, Marina-Minerva, o vreme cercetătoare la Institutul de Istorie Națională din Cluj (1940-1945), astăzi Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române din Cluj-Napoca. Tot Ioana Vlasiu mărturisea că după eliberarea din pușcăria de la Sighet în 1955, când nu avea dreptul să publice, fiind eliminat din viața culturală, Ioan Lupaș a încercat să-și „găsească un rost” ținându-le nepoților lecții de istorie și de limba latină, dânsa purtând această „suferință că nu i-a oferit ocazia să fie un bun învățăcel în învățarea latinei” la fel ca ceilalți nepoți, dar recunoscând că una din cărțile frumoase ale bunicului, pe care o păstra cu sfințenie în biblioteca ei este monografia dedicată mitropolitului Andrei Șaguna din anul 1909, o „carte foarte frumoasă, legată frumos, cu litere aurite, ornamentate, în stil art nouveau”.
Ioana Vlasiu a învățat la Liceul „Petru Groza” din București, pe care l-a absolvit în vara anului 1961, apoi, profitând de epoca de destindere politică a regimului, a reușit să se înscrie la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, unde a studiat la secția de istoria și teoria artei între anii 1961 și 1966. Aici l-a avut ca „profesor foarte drag” pe Eugen Schileru (1916-1968), despre care mărturisea că era un „fel de polihistor”, foarte apropiat de studenți, care i-a orientat pe mulți dintre studenții la istoria artei spre găsirea unui parcurs de cercetare și specializare în acest domeniu destul de vitregit în istoriografi a și cultura românească a vremii. În anul 1999 a obținut doctoratul în istoria artei la Universitatea de Artă din București cu o teză dedicată picturii românești din anii 20 ai secolului XX. Din 1966 și până la pensionare în anul 2014 a activat în cercetare la Institutul de Istoria Artei „George Oprescu” al Academiei Române din București, ocupând funcțiile de secretar științific (1973-1980), cercetător științific (1980-1990), director adjunct al institutului (1990-1995), cercetător principal (1994-2014), șefă a Secției de artă românească modernă și contemporană (2001-2014). Totodată, între anii 1990 și 2001 a fost profesor-invitat la Universitatea de Artă din București, unde a susținut cursul de Istoria Artei românești moderne. De-a lungul carierei științifice a întreprins diverse călătorii de documentare în țară și în străinătate și a obținut burse și stagii de cercetare în Polonia (1969), URSS (1970, 1981), Germania (1974), Cehoslovacia (1987), Ungaria (1993) și Statele Unite ale Americii (1994). A fost curator al multor expoziții dedicate avangardei românești, lui Nicolae Tonitz a și Constantin Brâncuși, găzduite în diferite muzee din țară, la Sibiu, București, Târgu Mureș, Turnu Severin, și de peste hotare la Lisabona, Strasbourg și Paris. A fost membră în Secția de critică a Uniunii Artiștilor Plastici din România, a Association Internationale des Critiques dArt de la Paris, a Comitetului Internațional de Istorie a Artei de la Paris, a Comisiei Naționale a Muzeelor din cadrul Ministerului Culturii, a Fundației „Al. Tzigara-Samurcaș” din București. A fost primul editor pentru România al Journal of the International Association of Research Institutes in the History of Art, pe scurt RIHA Journal.
Pe parcursul anilor a întocmit și publicat numeroase lucrări referitoare la arta românească modernă și contemporană, pe care le-a studiat și încadrat în context european, la rolul artei publice în societatea actuală, la istoriografia artei naționale românești și a coordonat o serie de dicționare consacrate sculptorilor români. Dintre lucrările ei de autor, editor și coordonator publicate în volum le amintesc aici pe următoarele: Vasile Popescu, București, 1971, 40 p. + 40 ilustrații.; Dimitrie Ghiață, București, 1985, 45 p. + 64 p. planșe; Anii 20, tradiția și pictura românească, București, 2000, 160 p.; Milița Petrașcu, Chișinău, 2004, 96 p. + ilustrații.; Theodor Enescu, Scrieri despre artă. Ștefan Luchian și spiritul modern în pictura românească, București, 2000, 310 p. + 93 ilustrații.; Boema. Tânăra artă clujeană interbelică, Cluj-Napoca, 2011; Dicționarul sculptorilor din România. Secolele XIX-XX, vol. I-II, București, 2011-2012, 260 + 377 p.; Ion Vlasiu: 1908-1997, Târgu Mureș, 2015, 310 p.; Tonitza. Imagini ale copilăriei, Târgu Mureș, 2019, 282 p. + ilustrații. A contribuit de asemenea la monumentala enciclopedie coordonată de academicienii Răzvan Theodorescu și Marius Porumb, Arta din România. Din Preistorie în contemporaneitate, vol. II, Ed. Academiei Române / Ed. Mega, București / Cluj-Napoca, 2018, 723 p. A participat, totodată, cu peste o sută cincizeci de articole de sinteză despre arta românească și artiștii români la importante enciclopedii internaționale, publicate la München, Leipzig, Londra și New York, dintre care amintesc două titluri fundamentale: Thieme-Becker, Saur Allgemeines Künstlerlexikon și Encyclopedia of Eastern Europe. From the Congress of Vienna to the Fall of Communism. Pentru activitatea de cercetare a fost răsplătită cu o serie de premii și distincții importante, între care amintesc Premiul secției de critică a Uniunii Artiștilor Plastici din România (1990) și Premiul „George Oprescu” al Academiei Române (2015 și 2017)[1].
În anul 2021, ca un gest de mare noblețe sufletească și recunoștință academică, deoarece „Ioana Vlasiu a fost mereu disponibilă pentru cercetătorii autohtoni și străini”, Irina Cărăbaș și Adriana Șotropa alături de alți colegi muzeografi, curatori, cercetători, profesori și experți, „formați la școala Ioanei Vlasiu”, i-au dedicat volumul Modernitățile artei românești. Studii în onoarea Ioanei Vlasiu, publicat sub egida Universității Naționale de Arte din București și a Universității Bordeaux Montaigne, reliefând nu numai profilul intelectual al Ioanei Vlasiu, ci firea ei deschisă, dispusă mereu să ajute, să răspundă la întrebări, să ofere piste noi de cercetare, să-și asume rolul de mentor și magistru, de colegă și prietenă a celor din generația ei și a tinerelor generații.
Ioana Vlasiu a fost căsătorită cu scriitorul Ion Drăgănoiu (1943- 2003) având un fiu, biologul de talie internațională Tudor Drăgănoiu, conferențiar la Universitatea din Nanterre, Franța. Am cunoscut-o pe doamna Ioana Vlasiu în anul 2019, după ce am publicat un volum de articole ale lui Ioan Lupaș referitoare la Marea Unire din 1918, și lucram la două medalioane bio-bibliografi ce ale bunicului, mamei și mătușii ei, publicate în anul 2020 în Dicționarul Membrilor Institutului de Istorie din Cluj (1920-2020), apărut la Cluj-Napoca, dânsa punându-mi la dispoziție fotografiile mamei, Marina-Minerva, și mătușii ei, Hortensia-Maria. De atunci am ținut legătura telefonic din când în când și am corespondat uneori prin poșta electronică, ajutându-mă cu diferite informații inedite sau mai puțin cunoscute despre familiile Lupaș și Vlasiu, respectiv cu fotografii ale părinților, bunicilor și rudelor ei. De la domnia sa am aflat, între altele, că Ioan și Ana Lupaș au fost nașii de botez ai copiilor părintelui Dumitru Stăniloae, motiv pentru care cele două familii Lupaș și Stăniloae și-au și pregătit din vreme locurile de veci una lângă alta în cimitirul de pe ostrovul Mănăstirii Cernica de lângă București. Tot Ioana Vlasiu mi-a mărturisit că bunica ei, Ana, l-a împiedicat pe bunicul ei să-și scrie memoriile după eliberarea din închisoarea de la Sighet, temându-se pentru siguranța și viitorul copiilor și nepoților lor, iar mama ei, Marina-Minerva, a donat Mitropoliei Ardealului de la Sibiu arhiva părintelui ei, Ioan Lupaș. Ioana Vlasiu a fost apropiată de comunitatea ortodoxă română din Bistra Mureșului, județul Mureș, unde se păstrează casa memorială a tatălui ei, sculptorul Ion Vlasiu, Ioana Vlasiu păstrând o legătură vie cu păstorul acestei biserici, după cum mi-a mărturisit actualul paroh, părintele Sergiu-Claudiu Andone. În 26 ianuarie 2023, am invitat-o la lansarea cărții mele dedicată Bisericii Ortodoxe și clerului militar din Imperiul habsburgic între Pacea de la Carloviț și Primul Război Mondial, prezentată la Librăria Sophia din București, moment la care mi-a mărturisit că a venit „cu mare plăcere și o ciocolată franceză ca mic dar”. Din discuțiile purtate, m-au impresionat interesul ei pentru cultură și frumos, echilibrul și seninătatea, discreția și bunul ei simț, precum și lipsa oricărei dorințe de a profita de pe urma renumelui părinților sau bunicului ei. De la verișorul ei, profesorul Alexandru Herlea de la Paris, am aflat că a fost răpusă de o „boală cumplită”, care a început să se manifeste în anul 2024, în ultimele luni devenind tot mai agresivă, dar pe care Ioana Vlasiu a înfruntat-o cu mult curaj și bărbăție, prezența în România a fiului ei aducându-i multă alinare. S-a stins din viață ca o lumânare, la București, în ziua de 26 martie 2026, și a fost înmormântată alături de părinții ei în cimitirul Mănăstirii Cernica. Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace!
[1] Un medalion biobibliografic mai amplu în: Victor Spinei, Dorina N. Rusu (coord.), Enciclopedia reprezentanților scrisului istoric românesc, Vol. V (S-Z), Editura Karl A. Romstorfer, Suceava, 2021, pp. 454-455.
