„Un nume bun este mai de preț decât orice bogăție;

cinstea este mai prețioasă decât argintul și decât aurul.”

Pildele lui Solomon 22, 1

Introducere

La 5 aprilie 2026, în amiaza duminicii Floriilor, a părăsit lumea aceasta distinsul profesor, istoric și diplomat transilvănean Liviu Maior, începând astfel o nouă călătorie, de această data nu una istorică, ci una veșnică. S-a stins în locuința sa din Cluj-Napoca, orașul care-i devenise a doua casă în urmă cu șase decenii, când tânărul beclenar își începea studiile de istorie la Alma Mater Napocensis. Deși la mijlocul anilor ʼ90 se mutase la București, iar după 2005, când s-a retras din viața politică, a pendulat între capitală, Cluj și Germania, unde locuiește fiica sa, tot Clujul rămăsese vechiul și noul său cămin. De această oară se stabilise în cartierul Zorilor, în apropierea bisericilor ortodoxe Pogorârea Sfântului Duh și Sfântul Lazăr, prin curțile cărora a trecut aproape zilnic în ultimii doi ani, odihnindu-se pe băncile din preajma lor și bucurându-se de liniștea care le înconjoară. Foarte multe legături personale și profesionale, culturale și universitare, sociale și sportive l-au legat de urbea clujeană, în glia căreia a și decis să-și doarmă somnul de veci până la obșteasca înviere. În Miercurea Mare, 8 aprilie 2026, a fost prohodit de către Înaltpreasfințitul nostru arhiepiscop și mitropolit Andrei înconjurat de un sobor de clerici în biserica Sfântul Lazăr din Cluj-Napoca și înmormântat cu onoruri militare în cimitirul eparhial „Sf. Lazăr” din apropierea bisericii.

Familia, studiile și cariera universitară

Liviu Maior s-a născut la 2 octombrie 1940 din părinții Maria și Vasile în orașul Beclean pe Someș, al cărui prim cetățean de onoare va deveni în anul 2000. A avut un frate mai mic, botezat Vasile după numele tatălui. A urmat clasele primare și gimnaziale în localitatea natală, apoi pe cele liceale la Dej, la actualul Colegiu Național „Andrei Mureșanu”, unde și-a luat bacalaureatul în anul 1958. Între 1959 și 1964 a studiat la Facultatea de Istorie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, iar în anul 1974 a obținut titlul de doctor în istorie al aceleiași universități, cu o teză coordonată de profesorul univ. dr. Mihail Dan (1911-1976). La vârsta de douăzeci și șase de ani, în 18 august 1966, s-a căsătorit cu Cornelia, din dragostea lor vlăstărind doi copii: George Cristian (n. 1967), actualul ambasador al României în Regatul Hașemit al Iordaniei, și Alina (n. 1970), stabilită în Germania, ambii cu familii frumoase, care le-au oferit părinților lor bucuria și împlinirea sufletească de a fi bunici.

Student silitor și inteligent a fost reținut la catedra universitară a Almei Mater Napocensis în anul 1964, când a devenit asistent (1964), apoi lector (1971), conferențiar (1982) și profesor universitar (1990). Pe parcursul carierei universitare a fost visiting profesor în Statele Unite ale Americii (1974-1975, 1977-1978, 1981-1982) și a efectuat mai multe stagii de documentare și specializare în Belgia, Franța, Anglia, Italia, Germania, Austria și Ungaria. Între anii 1990 și 1996 a fost profesor universitar de istorie modernă a României la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, iar între 1996 și 2005 la Facultatea de Istorie a Universității din București, unde a coordonat și o serie de doctoranzi pe cărările Muzei Clio[1].

În anul 1991, sub președinția de onoare a cunoscutului academician David Prodan (1902-1992), a reînființat Centrul de Studii Transilvane din Cluj-Napoca, care funcționase între anii 1942 și 1948 la Sibiu și la Cluj sub coordonarea marelui istoric și patriot transilvănean Silviu Dragomir (1888-1962). S-a ocupat îndeaproape de reorganizarea Centrului de Studii Transilvane, în cadrul Fundației Culturale Române, pe care l-a condus ca director (1991-1993) și președinte (1993-1996), inițiind reapariția publicației „Revue de Transylvanie” în decembrie 1991, o revistă de istorie și studii culturale de înaltă ținută academică arhicunoscută astăzi ca „Transylvanian Review”, singura revistă românească de istorie cotată în cele mai prestigioase baze de date internaționale. Îmi amintesc foarte bine cum la o aniversare rotundă a reînființării Centrului de Studii Transilvane, trecut în anul 2007 în subordinea Filialei Cluj a Academiei Române, a povestit în stilu-i jovial binecunoscut modul în care a obținut aprobarea guvernului Roman pentru reactivarea acestuia în cursul unei vizite la Cluj a primului ministru Petre Roman în anul 1991. Despre rolul instituției în viața culturală clujeană și românească[2] a vorbit într-un interviu acordat cercetătoarei dr. Daniela Mârza în anul 2021, reprodus în volumul dedicat Centrului de Studii Transilvane la împlinirea a trei decenii de la înființare.

Implicarea în viața cetății

Implicarea profesorului Liviu Maior în viața social-politică publică a cetății s-a petrecut în anii ʼ80 ai secolului trecut, când a decis să se implice în viața Clubului Sportiv Universitatea Cluj, al cărui președinte onorific a fost între anii 1984 și 1991, dedicându-se trup și suflet problemelor echipei de fotbal „U” Cluj, legând o amiciție cordială cu una din legendele echipei, sportivul Remus Câmpeanu, alături de care a încercat să rezolve toate problemele echipei^[3]. Îmi amintesc că la finalul uneia dintre conferințele domniei sale, profesorul a afirmat că s-a apropiat de Clubul Universitatea Cluj nu numai datorită pasiunii pentru sport și fotbal, ci și memoriei marelui istoric Silviu Dragomir, pe care l-a cunoscut și admirat încă din studenție, când l-a văzut aproape zilnic ieșind și intrând pe poarta Institutului de Istorie de pe strada Napoca nr. 11 din Cluj, unde locuia, cu ziarul „Sportul Popular”, iar duminica, adeseori, pe stadionul de fotbal al „U” Cluj din parcul central. Altă dată l-am auzit spunând în ton de glumă că a „fost un fleac” conducerea Ministerului Educației ca ministru în guvernul Văcăroiu după ce a condus un club cu probleme precum „U” Cluj, „luptele cu granzii Dinamo și Steaua” neavând egal de fapt nici în minister, nici în parlament.

Activitatea profesorului în cetate, în folosul reconstruirii societății românești după căderea regimului comunist, și-a atins apogeul între anii 1992 și 1996, când a deținut portofoliul de ministru al Educației în guvernul de la București, fiind singurul ministru al Educației din România postdecembristă care a avut un mandat întreg de patru ani. A fost unul dintre arhitecții primei legi a educației post-comuniste, Legea Educației nr. 84/1995, prin care a creat cadrul legislativ ce a permis reorganizarea învățământului românesc „orientat către principiile și valorile europene, într-o perioadă de tranziție marcată de schimbări instituționale importante și de redefinirea direcțiilor majore de dezvoltare”[4], punând totodată bazele unor programe noi de studiu universitar și chiar a unor noi universități de stat în țara noastră. Despre aportul profesorului Liviu Maior, în calitatea sa de ministru al învățământului, în fixarea statutului disciplinei religie în trunchiul comun al învățământului preuniversitar românesc a vorbit ÎPS Mitropolit Andrei al Clujului, Maramureșului și Sălajului în omilia de la slujba de înmormântare a profesorului, elogiind contribuția și virtuțile creștine ale acestuia prin cuvintele: „împreună cu ministrul Liviu Maior ne găseam la Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, iar modul în care a abordat importanța acestei discipline și modul în care s-a manifestat gândindu-se la alte vremuri în care se punea mare accent pe ora de religie m-a mișcat din cale afară, și de aceea, acum, când pleacă în eternitate, îmi aduc aminte de impresia pe care a lăsat-o asupra sufletelor noastre acest profesor transilvănean profund, pregătit și credincios”. Reflectând la implicarea activă în viața cetății și la virtuțile creștine ale profesorului Liviu Maior, Înaltpreasfinția Sa l-a comparat cu două personalități ilustre ale românilor ardeleni din secolul trecut, Onisifor Ghibu și Lucian Blaga, care și-au pus realmente problema credinței și a eternității, zidirea binelui comun și valorile moralei creștine.

Între anii 1992 și 1996 a fost președinte al Comisiei Naționale a României pentru Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), apoi vicepreședinte al Conferinței Mondiale UNESCO (1994), vicepreședinte al Conferinței Europene a Miniștrilor Educației de la Madrid (1994), precum și membru în Comitetul Mixt ONU-UNESCO pentru Drepturile Copilului (1994-1995). Între 1996 și 2003 a fost ales senator de Bihor în Parlamentul României din partea PDSR, devenit în anul 2001 Partidul Social Democrat (PSD), iar între anii 2003 și 2005 a fost ambasador al României în Canada.

Între funcțiile și responsabilitățile profesionale deținute de-a lungul carierei universitare și istoriografice se numără cele de membru al Comisiei de istoria relațiilor internaționale din cadrul Comitetului Internațional al Istoricilor de la Milano, precum și membru în comitetele de redacție ale mai multor publicații, evidențiindu-se de-a lungul anilor și ca organizator al unor conferințe internaționale de înaltă ținută științifică.

Pentru activitatea științifică și cea depusă în serviciul țării i s-au conferit numeroase premii, titluri și distincții academice, culturale și politico-naționale, precum: Premiul Academiei Române (1995); Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2004); Doctor Honoris Causa al Universităților „Petru Maior” din Târgu Mureș (2007), „Lucian Blaga” din Sibiu (2008) și „Andrei Șaguna” din Constanța (2011); Cetățean de onoare al municipiilor Bistrița (2000) și Cluj-Napoca (2010), al orașului Beclean (2000) și al județului Bistrița-Năsăud (2014).

Profilul și opera istoriografică

Istoric și diplomat, Liviu Maior s-a afirmat în scrisul istoric românesc ca specialist în istoria modernă a românilor, mișcarea de emancipare națională a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Revoluția de la 1848, istoria Partidului Național Român din Transilvania, mișcarea memorandistă, istoria elitelor și a ideilor, istoria regimentelor de graniță și asociaționismul cultural românesc transilvănean, participarea românilor ardeleni, bănățeni și basarabeni la Primul Război Mondial, Marea Unire din 1918 și biografia lui Alexandru Vaida Voevod. A semnat ca unic autor, coautor, editor și coordonator 26 de cărți și volume și peste 100 de articole, studii, prefețe și recenzii în reviste de specialitate, de cultură și în volume colective din țară și din străinătate.

Ultimul său volum antum a fost lansat la Casa de Cultură a Studenților „Dumitru Fărcaș” din Cluj-Napoca la 1 decembrie 2025 cu ocazia zilei naționale a României, când a fost sărbătorit solemn cu ocazia împlinirii venerabilei vârste de 85 de ani[5]. Volumul grupează de fapt trei cărți fundamentale ale profesorului dedicate istoriei românilor ardeleni între revoluția pașoptistă și Marea Unire, de unde și titlul sugestiv „Românii în «a treia Europă»: loialitate, revoluție, unitate: 1848-1918” și este superb ilustrat de frescele superbe și emblematice ale lui Costin Petrescu din Sala festivă a Colegiului Academic (Auditorium Maximum) din Cluj-Napoca. Lucrarea monumentală cuprinde o mie de pagini și a fost îngrijită de Vasile George Dâncu și Alina Hucai, fiind prefațată de istoricii clujeni Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan, foști studenți ai profesorului Maior, care-i creionează magistrului lor următorul portret intelectual, social, public și moral: „Reformator, dar nu revoluționar al scrisului istoric românesc contemporan, demitizator, dar nu demolator al istoriei naționale, Profesorul Liviu Maior a reconstituit istoria românilor transilvăneni de la stadiul formării și afirmării națiunii moderne până la desăvârșirea unității national-statale și formarea României Mari, într-o viziune integratoare de istorie românească și europeană. (…) Viziunea istoricului propune o tratare plurivalentă între istoria oficială și viața cotidiană, îmbinând diferite puncte de vedere asupra mersului societății, provenite, deopotrivă, de la oameni politici și țărani, de la clerici și laici, de la militari și pacifiști. (…) În viața publică, din postura de om politic și diplomat, a promovat constant valorile naționale și interesele țării, cu scopul asigurării unui loc cât mai prestigios al României pe arena internațională, în concertul universal de națiuni. (…) Profesorul, Istoricul și Omul Cetății numit Liviu Maior ne-a oferit nouă, tuturor studenților și colegilor săi, o admirabilă lecție de viață – fiindcă istoria înseamnă, înainte de toate, viața trăită intens, iar trecutul este, în fapt, prezentul de odinioară –, o lecție care continua, care este receptată, apreciată și așteptată în continuare. Este acesta mesajul unui om și al unui dascăl, pe care îl primim cum se cuvine, cu realism, sinceritate și sobrietate, fără lamentări și sentimentalism – așa cum știm că îi place Profesorului –, întru perpetuarea cunoașterii istorice, a adevărului omenește posibil”[6].

Din opera istoriografică vastă a profesorului Liviu Maior rețin mai jos titlurile lucrărilor sale de unic autor în ordinea cronologică a apariției acestora de-a lungul activității sale academice și istoriografice: Transilvania și războiul pentru independență (1877-1878), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, 203 p.; Le mouvement du Mémorandum, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, 64 p.; Mișcarea națională românească din Transilvania 1900-1914, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, 195 p. (ediție anastatică, Editura Tipo Moldova, Iași, 2017, VII + 195 p.); Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiționalismului românesc, Editura Fundației Culturale Române, Cluj-Napoca, 1992, 301 p.; Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere și Versailles (însemnări, memorii, scrisori), Editura Sincron, București, 1993, 294 p.; 1848-1849. Români și unguri în revoluție, Editura Enciclopedică, București, 1998, 413 p.; Romanians in the Habsburg Army. Forgotten Soldiers and Officers, Military Publishing House, Bucharest, 2004, 208 p.; Românii în armata habsburgică. Soldați și ofițeri uitați, Editura Enciclopedică, București, 2004, 213 p.; Habsburgi și români. De la loialitatea dinastică la identitate națională, Editura Enciclopedică, București, 2006, 283 p.; In the Empire. Habsburgs and Romanians. From Dynastic Loyalty to National Identity, Romanian Academy-Center for Transylvanian Studies, Cluj-Napoca, 2008, 353 p.; Alexandru Vaida-Voevod. Putere și defăimare, Editura RAO, București, 2010, 186 p.; Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni și basarabeni în război 1914-1916, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, 290 p.; Alexandru Vaida Voevod (1872-1950). Między dwoma światami, Editura Academiei Române/Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2017, 120 p.; Un părinte fondator al României Mari: Alexandru Vaida Voevod, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, 256 p.; De la Marele Război la România întregită, Editura RAO, București, 2018, 301 p.; Asociaționism și naționalism la românii din Transilvania, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022, 307 p.; Românii în „a treia Europă”: loialitate, revoluție, unitate: (1848-1918), Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025, 996 p.

De asemenea merită pomenite trei volume de izvoare primare importante referitoare la istoria modernă a românilor, și anume Corespondența lui Ioan Rațiu cu George Barițiu (1861-1892), Editura Dacia, Cluj, 1970, 253 p. (în colaborare cu Keith Hitchins); Avram Iancu. Scrisori, Editura Dacia, Cluj, 1972, 125 p.; și Culegere de texte pentru istoria României. Vol. I., Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977, 326 p. (în colaborare cu Ștefan Pascu). Totodată, nu pot fi trecute cu vederea o serie de volume colective la care a colaborat cu studii și capitole esențiale, printre care: Memorandul 1892-1894. Ideologie și acțiune politică românească, Editura Progresul Românesc, Bucureşti, 1992, 287 p. (ediția a 2-a, București, 1994, în colaborare cu Pompiliu Teodor, Nicolae Bocșan, Șerban Polverejan, Doru Radosav și Toader Nicoară); The Austrian Military Border. Its Political and Cultural Impact, Editura Glasul Bucovinei, Iași, 1994, 120 p. (în colaborare cu Nicolae Bocșan și Ioan Bolovan); Istoria Transilvaniei Vol. III (de la 1711 până la 1918), coordonatori Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008, și tratatul de Istoria românilor al Academiei Române, volumul VII, tomul I și II, coordonatori Dan Berindei și Gheorghe Iacob, București, 2003, iar ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, 2015.

Profesorul Liviu Maior s-a bucurat în permanență de respectul și aprecierile studenților și colegilor săi universitari, precum și a celor din viața politică românească, recunoscându-i-se meritele pe tărâm universitar, educațional, științific, politico-diplomatic și al managementului sportiv. Astfel, istoricii clujeni, cărora li s-au alăturat colegi din întreaga țară și din străinătate, i-au dedicat patru volume omagiale cu prilejul aniversării vârstei de șaizeci, șaizeci și cinci, șaptezeci și respectiv optzeci de ani, tomurile purtând titluri sugestive:

• Identitate și alteritate 3: Studii de istorie politică și culturală: Omagiu profesorului Liviu Maior, coord. Nicolae Bocșan, Sorin Mitu și Toader Nicoară, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, 439 p.
• Transilvania în secolele XIX-XX: Studii de demografie istorică: Omagiu profesorului Liviu Maior, coord. Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan și Corneliu Pădurean, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005, 413 p.
• Călător prin istorie. Omagiu profesorului Liviu Maior la împlinirea vârstei de 70 de ani, coord. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2010, 645 p.
• România după Marea Unire. Omagiu profesorului Liviu Maior la împlinirea vârstei de 80 de ani. Lucrările Conferinței Internaționale „România după Marea Unire: Branduri românești. Societate. Economie. Bănci. Biopolitică. Arhitectură. Francmasonerie”, coord. Iosif-Marin Balog, Attila Varga, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2020, 345 p.

„Un nume bun”: calitățile sufletești ale profesorului

Nu pot să închei acest medalion dedicat memoriei profesorului Liviu Maior fără a aminti câteva din calitățile sale sufletești, așa cum le-am sesizat eu începând cu anul 2007, când l-am cunoscut ca student, la o conferință dedicată istoriei Transilvaniei, la Cluj-Napoca. Prezența sa era una elegantă, dar discretă, iar intervențiile pertinente, țintite, clare. De la studenții săi, astăzi profesori în diferite centre universitare, știu că a fost un om generos, foarte generos cu toți cei ce îi solicitau sfatul, îndrumarea, povața pentru o lucrare de cercetare, profesorul fiind întotdeauna dispus să le împrumute sau chiar să le dăruiască volume recent apărute atât la noi, dar mai ales în Occident, pe unde domnia sa a avut privilegiul să studieze și să călătorească atât înainte de decembrie 1989, cât și în lunga noastră tranziție pe drumul integrării euroatlantice. Această generozitate, pe care a dovedit-o prin cuvânt și faptă spune multe despre noblețea sa sufletească, despre inima sa largă, pe care ne sfătuiește Sfântul Apostol Pavel să o cultivăm și să deschidem mereu spre aproapele nostru ca adevărați creștini și următori ai Mântuitorului Iisus Hristos: „Lărgiți și voi inimile voastre” (2 Corinteni 6:13).

Ca orice om bine educat și cu o experiență vastă de viață, profesorul Liviu Maior avea un umor fin și nu se repezea să judece oamenii, deci era un spirit echilibrat, ceea ce întâlnim tot mai rar în societatea noastră actuală, de unde observăm că magistrul transilvănean izbutise să-și împroprieze pășirea pe calea de mijloc, de aur (aurea mediocritas), cum i-au spus romanii. Nu l-am auzit vreodată lăudându-se cu faptele și realizările sale, lăsându-le în sarcina istoricilor și a istoriei. Știind că sunt preocupat de istoria Bisericii, dar sunt și absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă, mi-a povestit la un moment dat că unele din cele mai profunde și fructuoase discuții din timpul mandatului său de ministru al Educației au fost cele avute cu ÎPS Mitropolit Daniel al Moldovei și Bucovinei, actualul nostru patriarh, responsabil atunci de problemele învățământului în relația guvernului cu Patriarhia Română. Altă dată l-am auzit vorbind despre diplomația patriarhului Teoctist și cât de ușor i-a fost să spargă o anumită rezervă a răposatului patriarh față de dânsul, căruia îi mersese vestea că e „ardelean născut greco-catolic”, evocându-l în cuvinte extrem de calde și laudative pe marele mitropolit și om politic Andrei baron de Șaguna, pe care-l considera „cel mai deștept” român din Ardealul secolului al XIX-lea, cum de altfel a și afirmat-o public în două rânduri în cadrul evenimentelor organizate de Academia Română la Cluj-Napoca cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la înveșnicirea lui Șaguna (2023), respectiv a bicentenarului nașterii lui Avram Iancu (2024). Interesul domniei sale față de mitropolitul Șaguna, căruia i-a dedicat pagini consistente și emblematice în lucrările sale, l-a determinat să-mi solicite, prin intermediul domnului profesor Ioan Bolovan, un exemplar al cărții mele Ortodoxie și Luteranism în Transilvania între Revoluția pașoptistă și Marea Unire, publicată la Cluj-Napoca în anul 2015, iar nu mică mi-a fost mirarea și bucuria când l-am văzut apoi citat în cele mai recente volume ale dânsului cu mențiunea „remarcabil”. De altfel, când s-a organizat lansarea volumului Asociaționism și naționalism la românii din Transilvania în cadrul Congresului Național al Istoricilor Români, desfășurat în septembrie 2022 la Alba Iulia, și m-am prezentat solicitându-i un autograf, profesorul s-a luminat la față, mi-a strâns puternic mâna și a scris pe volum următoarele cuvinte extrem de onorante pentru mine: „Dlui Abrudan, cu multă prietenie și dorința mea sinceră de a continua, L.Maior”. E o confesiune pe care o fac aici nu spre lauda mea, ci a răposatului profesor Liviu Maior, căruia îi descoperim încă o dată nu numai gentilețea și mărinimia sufletească, ci mai ales încrederea și speranța pe care le-a investit în istoricii tineri, în noile generații, cărora le-a fost sau nu dascăl, pe care i-a cunoscut direct sau mijlocit prin lucrările lor, citându-i și astfel încurajându-i și validându-i, insuflându-le încredere că se află pe drumul cel bun.

Mărturisesc sincer că lectura cărților sale a contribuit la formarea mea ca istoric modernist și mi-a fortificat într-o anumită măsură sentimentul patriotic, de devotament față de țara noastră și dorința de a-i cunoaște cât mai bine trecutul și de a contribui la propășirea culturală a acesteia. Admirația profesorului față de generația pașoptiștilor (Andrei Șaguna, Avram Iancu, George Barițiu) și a făuritorilor Marii Uniri (Alexandru Vaida Voevod, Miron Cristea, Iuliu Hossu) rămâne emblematică, iar fraza cu care și-a încheiat ultima carte merită să ne rețină atenția: „Trecutul este, din nou, reclamat cu insistență de actori politici redutabili pe arena internațională. Este bine să cunoaștem și să învățăm din Lecția Istoriei, dar să nu privim niciodată cartea de istorie sau pe istorici ca pe o formă de divertisment”[7].

Rămas bun domnule profesor Liviu Maior! Dumnezeu să vă odihnească în Împărăția Sa cea de pace și lumină, iar pe noi să ne învrednicească să ne străduim să vă păstrăm o frumoasă amintire și o veșnică pomenire!

Diac. CȘ II Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan

Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române

[1] Datele biografice au fost preluate din cele două medalioane biobibliografice Liviu Maior, semnate de Ioan Bolovan și Mircea-Gheorghe Abrudan, publicate în Enciclopedia reprezentanților scrisului istoric românesc, vol. III (L-N), coord. Victor Spinei, Dorina N. Rusu, Editura Karl A. Romstorfer a Muzeului Național al Bucovinei, Suceava, 2021, pp. 97-98; și în Centrul de Studii Transilvane 1991-2021, volum îngrijit de Alexandru Simon, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Fundația Transilvania Leaders, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021, pp. 104-106.

[2] Detalii despre istoria și activitatea centrului vezi: Centrul de Studii Transilvane 1991-2021, volum îngrijit de Alexandru Simon, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Fundația Transilvania Leaders, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021, 196 p., și pe pagina electronică a acestuia: https://centruldestudiitransilvane.ro/, accesat 8 aprilie 2026.

[3] https://www.fcucluj.ro/stire/odihneste-te-in-pace-liviu-maior, accesat 8 aprilie 2026.

[4] https://www.edu.ro/press_rel_24_2026, accesat 7 aprilie 2026.

[5] Evenimentul a fost înregistrat și transmis în direct pe pagina de youtube a editurii Școala Ardeleană, putând fi urmărit aici: https://www.youtube.com/watch?v=eE-GqLOmHWQ, accesat 8 aprilie 2026.

[6] Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, „Prefață” în Liviu Maior, Românii în „a treia Europă”: loialitate, revoluție, unitate: (1848-1918), Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025, pp. 9-13.

[7] Liviu Maior, Românii în „a treia Europă”: loialitate, revoluție, unitate: (1848-1918), Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025, p. 970.