În mormânt Viaţă

de | apr. 22, 2022 | Eseu

Taina Crucii, a morţii şi a şederii Domnului în mormânt este taina iubirii Sale smerite, până la capăt. Împărtăşind soarta comună a fiecărei fiinţe umane care se simte singură în faţa morţii, Domnul Iisus Hristos, ca om, a strigat pe cruce: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce M-ai părăsit?” (Mt. 27, 46). Strigătul acesta arată realitatea suferinţei şi a morţii lui Iisus, realitatea participării Lui totale la condiţia noastră de existenţă până la capătul său cel mai tragic: moartea. Strigătul lui Iisus arată că suferinţa Sa a fost reală nu aparentă; este strigătul omului care voieşte să trăiască veşnic, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu, dar în clipa morţii el constată că suportul ultim al vieţii nu se află în el însuşi, ci în Dumnezeu-Creatorul. Omul cere un răspuns sau un sens al morţii, însă niciun cuvânt nu se dă la această întrebare, pentru că Dumnezeu Cel viu nu Se recunoaşte în moarte, moartea fiind urmarea păcatului lui Adam, a căderii lui libere din comuniunea de viaţă cu Dumnezeu-Izvorul vieţii.

Tăcerea Tatălui la strigătul lui Iisus este şi semnul durerii Lui maxime, pe care niciun cuvânt nu o poate exprima, atunci când Fiul Lui, devenit om, moare pe cruce, asumând până la capăt condiţia umană de existenţă. Trebuie precizat însă că strigătul lui Iisus pe cruce nu este o expresie a despărţirii Dumnezeirii Fiului de firea Sa omenească, deoarece unirea ipostatică rămâne veşnică. Acest strigăt exprimă realitatea chenozei Fiului lui Dumnezeu, Care, prin atotputernicia iubirii Sale, devine în mod liber neputincios în faţa morţii, pentru a împărtăşi deplin experienţa comună a istoriei umane, în care nu numai se moarte, ci şi care, adesea, omoară pe cei nevinovaţi: “S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filip. 2, 8). Cel ce moare pe cruce este Fiul lui Dumnezeu devenit om, Care a acceptat în mod liber moartea, pentru a rămâne până la capăt în adevăr şi în starea de iubire faţă de Tatăl, Care L-a trimis în lume, şi faţă de oameni (cf. In 10, 17-18; 13, 1). Domnul, înainte de a muri pe cruce, a iertat pe cei ce-L răstigneau şi S-a rugat pentru ei: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc. 23, 34). Iar în clipele de pe urmă a strigat cu glas mare: “Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu” (Lc. 23, 46).

Moartea Domnului pe cruce este rezultatul urii semenilor Săi, însă El nu se lasă antrenat de ură şi nu se desparte de Dumnezeu, chiar şi atunci când se părea părăsit de El. Pentru Iisus, iubirea este mai tare decât moartea sau decât instinctul conservării (Lc. 9, 24-25; Mt. 10, 39), fiindcă “mila Domnului este mai scumpă decât viaţa” (Ps. 62, 4). Ca singurul fără de păcat (1Pt. 2, 22), El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, purtând pe cruce “în trupul Său păcatele noastre, pentru ca noi, morţi fiind păcatelor, să-i vieţuim dreptăţii” (1Pt. 2, 24). Scopul jertfei Sale nu este acela de a şterge păcatele în sens legalist sau de a rezolva un conflict exterior între Dumnezeu şi oameni, ci de a restitui viaţa veşnică şi adevărată ca o nouă relaţie cu Dumnezeu. Deoarece noi nu putem intra în comuniune cu Dumnezeu altfel decât în stare de jertfă, înţeleasă ca renunţare deplină la egoismul nostru şi dăruire totală lui Dumnezeu, iar noi nu ne putem dărui Lui prin noi înşine ca jertfă curată, ci Iisus Hristos a luat această jertfă asupra Sa pentru ca, intrând la Tatăl în stare de jertfă curată pentru noi, să ne introducă şi pe noi la Tatăl, atrăgându-ne în starea Lui de jertfă.

După ce Domnul a murit cu trupul pe cruce, a coborât cu sufletul în iad şi a binevestit sufletelor de aici (1 Pt. 3, 18-19; 4-6; Efes. 4, 9), indicând prin aceasta universalitatea mântuirii în Hristos, mântuire care înglobează creaţia însăşi, istoria şi cosmosul întreg. Căci prin prezenţa Sa în iad, Hristos se face părtaş al stării celor de aici şi biruieşte iadul ca separaţie şi îndepărtare totală de Dumnezeu prin însuşi faptul că introduce în el starea de comuniune cu Dumnezeu.

Învierea începe prin biruirea morţii ca separaţie între Dumnezeu şi om. Această biruinţă se manifestă în întregime când puterea dumnezeiască de viaţă făcătoare, care umple sufletul omenesc al lui Iisus coborât la iad, pătrunde şi în trupul Său din mormânt şi-l ridică din moarte pentru a intra în planul vieţii veşnice. Astfel, între moartea Domnului pe cruce şi învierea Sa din morţi există o profundă legătură interioară, ambele nefiind decât două feţe ale aceleiaşi mari taine ale iubirii divino-umane. Dacă Crucea este puterea iubirii lui Hristos Care, ca om, Se dăruieşte total lui Dumnezeu, Învierea este dăruirea totală şi veşnică a lui Dumnezeu acestei umanităţi jertfite a lui Hristos. Umanitatea lui Hristos trece prin moarte, dar nu rămâne în ea, ci ajunge în Dumnezeu pentru că S-a dăruit total Lui. Învierea lui Iisus Hristos este astfel un act al lui Dumnezeu-Sfânta Treime. Iisus Hristos a înviat la viaţa veșnică a lui Dumnezeu ca om, pentru că S-a dăruit, din iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni, total lui Dumnezeu. Ca om a fost înviat din morţi de Dumnezeu care a primit Jertfa Lui.

 

„La umbra Crucii Tale am înţeles așa,
Că drumul către viaţă trece prin moartea Ta”

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/vbel/" target="_self">Pr. Prof. Valer Bel</a>

Pr. Prof. Valer Bel

Profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, specialitățile „Misiologie” și „Dogmatică Ortodoxă”

Ultimele articole

Filip Lazăr – compozitor român

Filip Lazăr – compozitor român

Considerat un mare talent, cel mai relevant compozitor român după George Enescu. Astăzi vom vorbi despre Filip Lazăr. S-a născut într-o familie cu înclinaţii muzicale, mama sa oferindu-i primele lecții de pian. Şi-a continuat pregătirea cu Paulina Moscovici (pian),...

Mai multe din Eseu
Feluritele forme ale „gârbovirii”

Feluritele forme ale „gârbovirii”

Text și context Plasată în cel de-al treisprezecelea capitol al relatării Sfântului Luca, pericopa evanghelică de astăzi vine să ne vorbească despre o tămăduire aparte. Înainte de a purcede înspre aceasta, autorul ne prezintă un Hristos ușor mânios, care vorbește...

Ζωή, Κρίσις și COVID-19 – după un an

Ζωή, Κρίσις și COVID-19 – după un an

Ioan Lisandru Bălan „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”             Cum se poate, – se întreba un părinte din secolele IV-V – să ne lăsăm impresionați de „dileme” precum cea legată de cazul în care ar...

„Averea” și poruncile

„Averea” și poruncile

Text și context Capitolul ce găzduiește pericopa evanghelica de astăzi debutează cu o parabolă. Hristos  vorbește despre dreptatea divină. Se folosește de un exemplu care-i permite, pe baza contrastului, să arate ce diferență este între logica și justiția divină...

„Țarina” și „roada cea bună”

„Țarina” și „roada cea bună”

Aspecte introductive Hristos e pragmatic astăzi. Rostește o parabolă cu miez, menită să răspundă unei întrebări venite din public. Înainte de aceasta, însă, se răfuiește, cum Îi place Lui, cu fariseii. La început, le vorbește ucenicilor despre aceștia și crtitică...

„Aproapele” și mântuirea noastră

„Aproapele” și mântuirea noastră

Aspecte introductive             Episodul de astăzi face parte dintr-un capitol extrem de dens din punct de vedere teologic. Și bogat în evenimente. În debutul lui, Învățătorul își surprinde discipolii. Alege...

Dumnezeul ce tămăduiește și învie

Dumnezeul ce tămăduiește și învie

Aspecte introductive Capitolul ce găzduiește pericopa evanghelică de astăzi, cel de-al optulea al relatării lui Luca, e unul amplu și dens în informații. Hristos e prezentat aici în mai multe ipostaze. Tămăduiește, propovăduiește, călătorește și nu refuză nimănui...