Evanghelia zilei: Mt 10, 9 – 15
Zis-a Domnul ucenicilor Săi: să nu luaţi nici aur, nici argint, nici bani de aramă în cingătorile voastre; nici traistă de drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrana sa. În orice oraş sau sat veţi intra, cercetaţi cine este într-însul vrednic şi acolo să rămâneţi până când veţi pleca. Iar când veţi intra în casă, să-i uraţi, zicând: pace casei acesteia! Şi, de va fi casa aceea vrednică, pacea voastră va veni peste ea; iar de nu va fi vrednică, pacea voastră se va întoarce la voi. Dacă cineva nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din oraşul acela, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat vă spun vouă că mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei în ziua judecăţii decât oraşului aceluia.
În numele lui Hristos
Trimiţându-i pe cei doisprezece în misiune de probă, Domnul Hristos le porunceşte:
„Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre; nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag.” (Mt 10, 9 – 10).
De ce această îngrădire? Pentru că:
„Vrednic este lucrătorul de hrana sa.” (Mt 10, 10).
Apostolatul înseamnă slujire, dar şi demnitate. Apostolul slujeşte oamenii în numele Domnului, dar şi este slujit de oameni, ca unul care vine în numele Domnului.
Slujirea lui Dumnezeu presupune detaşare de toată grija cea lumească. Aşa cântăm şi noi la Sfânta Liturghie, la Heruvic:
„Toată grija cea lumească de la noi s-a lepădăm.”.[1]
Numai detaşaţi de lume şi de grijile lumii putem să-I slujim lui Dumnezeu. Şi apoi slujirea lui Dumnezeu este în folosul lumii, pentru că suntem trimişi de Dumnezeu în lume. „Mergând, învăţaţi toate neamurile”[2] – le spune Domnul Hristos Apostolilor Săi.
Unii dintre apostoli au avut familie. Despre Apostolul Petru ştim sigur că a avut familie, căci citim în Evanghelia după Matei, în capitolul al VIII-lea, că Domnul Hristos a vindecat-o de friguri pe soacra lui Petru, care, în semn de recunoştinţă, a început să-I slujească Mântuitorului.[3]
Apostolii au renunţat la tot ceea ce aveau; unii apostoli la puţin, alţii – cum a fost cazul lui Matei vameşul –, la mai mult. Important este că au renunţat la ceva pentru Domnul Hristos. Apoi mai este un adevăr care este trecut cu vederea. Apostolul Petru a renunţat la familie, dar – credem noi, nu în sens fizic, material, că s-a rupt de familie, de cei apropiaţi ai lui, ci în sens duhovnicesc: familia lui a devenit o Biserică în miniatură, în care se vieţuia duhovniceşte. În acest sens are şi Sfântul Ioan Gură de Aur o zicere:
„Pe vremea apostolilor, casele erau biserici; acum biserica a ajuns casă; pe atunci nimic lumesc nu se grăia în casă; acum nimic duhovnicesc nu se grăieşte în biserică, pentru că – spune sfântul – chiar aici, în biserică, aţi adus piaţa. Dumnezeu vă grăieşte, dar voi, în loc să ascultaţi în tăcere cele spuse, aţi schimbat lucrurile şi vorbiţi de cu totul altceva.”.[4]
Aşadar, pe vremea Mântuitorului casele Apostolilor erau mici biserici. Aici Domnul Hristos propovăduia şi întărea cuvântul lui Dumnezeu prin pilde şi prin minuni. Cei care locuiau în aceste case cu siguranţă că îl urmau pe Domnul Hristos, fiindcă însetau după cuvântul Său, cuvânt care era numit adevărată hrană şi adevărată băutură. Nu ştim dacă soţia Sfântului Apostol Petru L-a urmat pe Domnul Hristos sau dacă soacra Sfântului Apostol Petru a făcut la fel (evanghelistul Matei nu ne dă date în acest sens). Cert este că soacra lui Petru fiind vindecată de friguri a început să-I slujească numai Domnului Hristos. Acest amănunt este foarte semnificativ. Evanghelistul putea să zică despre ea că, fiind vindecată, s-a ridicat şi le slujea lor, tuturor, dar el ţine să sublinieze că ea „s-a sculat şi Îi slujea Lui”.[5]
Apoi în Evanghelia după Marcu, în capitolul al XV-lea citim că Mântuitorul era însoţit de un grup de femei. Acestea nu sunt pomenite toate cu numele. Sunt amintite doar câteva: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosif şi Salomeea. Evanghelistul nu uită să precizeze că aceste femei Îl urmau pe Domnul Hristos încă din Galileea, slujindu-I.[6]
Iată ce a însemnat pentru unii Apostoli părăsirea familiei. De fapt este vorba de convertirea întregii familii la învăţătura cea nouă şi desăvârşită propovăduită de Domnul Hristos. Aceste familii erau duhovniceşti, în sensul că se preocupau mai mult de cele ale sufletului, după cuvântul Mântuitorului:
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă.” (Mt 6, 33; Lc 12, 31).
Şi dacă un Apostol nu a căutat mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, ci s-a îngrijit numai de hrană şi băutură, a ajuns în cele din urmă să cadă din apostolat, cum a fost cazul lui Iuda Iscarioteanul. Acesta nu a ţinut cont de cuvântul Domnul Hristos care a zis: „să nu aveţi nici aur, nici argint, nici bani în cingătorile voastre”;[7] din contră, el avea punga, cum citim în Evanghelia după Ioan, în capitolul al XIII-lea, pungă în care aduna tot ceea ce primea de la oameni, atât pentru folosul apostolilor, cât şi pentru ajutorarea celor săraci.[8]
Dar misiunea Apostolilor şi prin ei, misiunea Bisericii, nu a fost şi nu este una cu implicaţii în material – adică să primeze materialul în faţa spiritualului. Biserica nu este preocupată de bunăstarea materială a slujitorilor ei, fie preoţi, fie credincioşi, ci de mântuirea lor, de sfinţirea lor.
Citim în cartea Faptele Apostolilor, în capitolul al III-lea, că, după Înălţarea Domnului Hristos la cer şi după Pogorârea Duhului Sfânt, deci după întemeirea Bisericii creştine la Ierusalim, doi dintre Apostoli, anume Petru şi Ioan, se urcau la templu pentru rugăciunea din ceasul al nouălea. Şi era acolo un bărbat olog din pântecele mamei sale, pe care-l aduceau şi-l puneau în fiecare zi la poarta templului, ca să ceară milostenie de la cei ce intrau în templu, cum se întâmplă şi astăzi, când aproape de fiecare dată vedem la porţile bisericilor oameni nevoiaşi care cer ajutorul nostru. Ologul, văzând că Petru şi Ioan vor să intre în templu, le-a cerut milostenie. Iar Petru, căutând spre el, împreună cu Ioan, a zis: „Priveşte la noi”. Iar el se uita cu luare-aminte la ei, aşteptând să primească ceva.[9] Acum Petru rosteşte acele cuvinte care-l descoperă a fi un slujitor credincios Domnului Hristos, căci porunca pe care a primit-o atunci când a fost trimis în misiune de probă a fost pentru el, mai precis a devenit pentru el, un îndreptar de viaţă. Spune Apostolul Petru:
„Argint şi aur nu am; dar ce am aceea îţi dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” (Fapte 3, 6).
Şi, apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat şi îndată gleznele şi tălpile picioarelor lui s-au întărit. Şi, sărind, a stat în picioare şi umbla şi a intrat cu ei în templu, umblând, şi sărind şi lăudând pe Dumnezeu.[10]
„Am citit o dată – spunea părintele Dumitru Stăniloae – că un poet a trecut pe lângă un cerşetor. Neavând nimic să-i dea, i-a dat mâna spunând: «Iată, sunt prietenul tău.». Pentru cerşetor aceasta a contat mai mult decât orice.”.[11]
Cuvintele sunt simple, dar sunt dumnezeieşti: „Ceea ce am, aceea îţi dau: Îţi dau mâna mea!”. Este mâna întinsă pe care o aşteaptă cel de lângă noi, dar prin această mână se comunică o putere de viaţă, o energie a Duhului Sfânt care face viu orice suflet întristat şi împovărat.
[1] Cântarea heruvimică, în Liturghier, p. 148.
[2] Mt 28, 19.
[3] Mt 8, 14 – 15.
[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, pp. 402 – 403.
[5] Mt 8, 15.
[6] Mc 15, 40 – 41.
[7] Mt 10, 9.
[8] In 13, 29.
[9] Fapte 3, 1 – 5.
[10] Fapte 3, 7 – 8.
[11] M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită – dialoguri la Cernica, p. 75.
