Bucuria revederii după Înviere, în sufletul apostolilor este permanent umbrită de gândul apropiatei și definitivei despărţiri de Mântuitorul. Erau atât de mult pătrunși de divina măreţie a personalităţii Lui, de captivanta-I blândeţe, bunătate și iubire cu care a știut să și-I apropie, încât perspectiva despărţirii îi mâhnea adânc, îi făcea să sufere. Se simţeau părăsiţi într-o lume străină lor. După ce au întrezărit fericirea unei vieţi frumoase, să rămână lipsiţi tocmai de inspiratorul și izvorul acesteia? Zadarnică e mângâierea că Învăţătorul părăsește lumea lor pentru a le găti locașuri în lumea cerească, zadarnică promisiunea reîntâlnirii, zadarnică promisiunea eternei Lui prezenţe invizibile în mijlocul lor.
S-au împlinit patruzeci de zile de la Înviere. Apostolii, ucenicii, Fecioara Maria și Maria Magdalena stăteau la masă într-o casă din Ierusalim. Deodată, Iisus apare în mijlocul lor. E ziua cea mare a Înălţării. Voiește să mai petreacă câteva clipe cu cei ce L-au iubit, lăsându-le o ultimă amintire nepieritoare în sufl ete.
Prezenţa Lui încălzește atmosfera. Se simt în aceeași intimitate sufletească, netulburată încă de Patimile și cruda moarte pe cruce.
Nu este unul care să nu fi dorit perpetuarea clipei la infinit. E senină Fecioara Maria simţindu-și alături Fiul, după ce numai cu puţin timp înainte moartea Lui îi străpunsese inima cu ascuţișul unei săbii. În extaz, Îl privește Maria din Magdala, care-L iubește ca pe salvatorul ei din prăpastia rușinii. E vesel Ioan ucenicul, sunt veseli toţi ceilalţi împreună cu Petru, reabilitat după nelegiuita lepădare din curtea lui Caiafa.
Când masa e pe sfârșite, Iisus Se ridică și solemn le anunţă că a sosit momentul despărţirii. E timpul să Se întoarcă la Acela Care L-a trimis. Ei urmează să aștepte în Ierusalim, până vor primi puterea de sus, care le va umple întreaga fiinţă, iar apoi, pornind în lume, să predice Evanghelia tuturor popoarelor. Vor boteza în numele Lui pe toţi câţi cu credinţă Îi vor primi învăţătura și vor fi mărturie dumnezeirii Lui până la marginile pământului. Zicând aceasta, îi invită să-L urmeze pe Muntele Măslinilor, de unde în prezenţa lor Se va înălţa la cer.
Voia să plece, dar, citind tristeţea ce a provocat-o cuvintele Lui în sufletele lor, mai zăbovește câteva clipe. O mângâie pe Fecioara Maria, îi mângâie pe toţi. De ce să se lase tristeţii, când El nu-i părăsește săraci și neajutoraţi în mijlocul acestei lumi, ci din contră, cu reazimul puterii dumnezeiești; absenţa Lui nu o vor simţi câtă vreme va fi permanent cu ei.
Se revăd după puţină vreme pe vârful Muntelui Măslinilor. În haina-I de o imaculată albeaţă, cu trupul transfigurat al Învierii, stă Iisus pe culmea muntelui, în clipa despărţirii binecuvântând pe apostoli și pe ucenici, care plângând Îi sărută picioarele. Deodată, începe a Se înlălţa spre zările albastre ale cerului. Cu ochii plini de lacrimi urmăresc minunea cei care rămân pe pământ. Ei nu mai sunt triști, plâng de bucurie. Înţeleg de acum mărirea Lui. Înconjurat de mulţimea sufl etelor celor drepţi, dezrobiţi din iad, Dumnezeu Fiul Se reîntoarce la Tatăl. Îi ies întru întâmpinare cetele îngerești, cântându-I imnuri de slavă. Se întoarce Biruitorul în împărăţia Tatălui Său.
Sunt încă în genunchi apostolii, privind după sliueta care nu se mai vede, când doi îngeri vin și le adresează cuvintele: „Bărbaţi galileeni, pentru ce mai priviţi spre cer? Acest Iisus Care S-a ridicat cu atâta mărire, la fel va reveni; întoarceţi-vă în oraș precum v-a poruncit și așteptaţi acolo împlinirea promisiunii Lui”. Astfel încheie evanghelistul Luca descrierea acestei minuni a Mântuitorului cu cuvintele: „Iar ei închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Lc. 24, 52).
Ce le-a putut cauza această bucurie după o despărţire atât de dureroasă? Nimic altceva decât lumina ce li s-a aprins în suflete pe vârful Muntelui Măslinilor. În Înălţarea Mântuitorului li se dezvăluie cele mai puternice trăsături ale puterii Lui dumnezeiești, ale bunătăţii și iubirii cerului faţă de pământ. Chiar și pentru cei mai sceptici este dată dovada marilor prefaceri pe care le-a suferit omenirea prin coborârea lui Dumnezeu în mijlocul ei. Nu este unul care să se îndoiască, că a trăit în tovărășia lui Dumnezeu aproape trei ani încheiaţi, I-a ascultat cuvântul și a primit porunca să-L propovăduiască tuturor fără zăbavă.
Cu ochii lor au văzut mărirea lui Iisus, L-au urmărit până ce a dispărut în mijlocul unui nor. Cu ochii sufletești L-au privit și mai departe. L-au văzut intrând în divina-I maiestate până în faţa tronului divin, unde îngenunchind, mulţumește Tatălui ceresc pentru tot sprijinul dat să învingă puterea iadului și cerând ajutorul Duhului Sfânt pentru cei aleși, rămași să continue lupta pe pământ. Au văzut pe Părintele îmbrăţișându-Și Fiul iubit, care cu atâta abnegaţie și suferinţă I-a împlinit marele plan al mântuirii oamenilor, L-a așezat de-a dreapta pe tronul măririi dându-I puterea de a judeca lumea; au auzit corul cetelor îngerești cântând melodii divine triumfătorului întors din luptă; au asistat la marea prăznuire a întoarcerii Fiului lui Dumnezeu în lăcașul Tatălui.
Cum n-ar fi veseli, când le-a fost hărăzit lor, niște muritori de rând, să participe la cea mai însemnată sărbătoare a cerului, să vadă pe Dumnezeu, să vadă raiul deschizânduse pentru prima oară oamenilor căzuţi în păcat? De acum, au simţul siguranţei realizării tuturor promisiunilor Învăţătorului. Se văd intrând în templul fericirii veșnice, aducând ofrandă la picioarele Creatorului străduinţa de a clădi împărăţia Lui în lume. Se văd bucurându-se de împreuna vieţuire cu bunul și iubitul lor, Iisus.
Din același loc, numai cu puţin înainte au simţit ghimpele îndoielii în puterea Învăţătorului lor, luat prins de servitorii sinedriului, acum ţâșnește puternic izvor de întărire.
Muntele Măslinilor, cu grădina Ghetsimani, loc de suferinţă și rugă fi erbinte înainte de Patimi, prin Înălţarea la ceruri se transformă în loc al măririi Lui. De acum, el vorbește lumii întregi despre dumnezeirea lui Hristos. „Nimeni nu s-a ridicat la cer, decât Cel ce S-a coborât din cer” (In. 3, 13), iar Acesta este singur Fiul lui Dumnezeu.
Din acest izvor, Apostolii se adapă cu puterea neînfricată a propovăduirii Evangheliei. Cu apa lui purificatoare și dătătoare de viaţă se spală păcatul din lume. Căci a avea suprema dovadă a dumnezeirii Mântuitorului, înseamnă a crede în Evanghelia Lui, a prinde puteri de luptă împotriva răului, a-ţi purifi ca sufletul, redându-i zi de zi câte puţin din strălucirea originară.
Azi, în lumea scepticismului, a îndoielilor, a necredinţei în tot ceea ce este inaccesibil mărginitelor noastre simţuri, amintirea marii minuni a Înălţării Domnului să ne fie și nouă izvor de credinţă în Iisus, de rezistenţă și tărie în lupta împotriva răului, de mângâiere în suferinţe.
- Munteanu, „Înălţarea Domnului”, în Viaţa Ilustrată IV (1937), nr. 6, pp. 12-13.
