Actele majore realizate în viața Mântuitorului au relevanță pentru om și, prin el, au relevanță cosmică, ceea ce arată unitatea dintre om și Logosul întrupat, și unitatea dintre om și întreaga făptură. Înălțarea Domnului – ca al patrulea act fundamental al parcursului pământesc al lui Hristos (pe lângă Naștere, Jertfa de pe Cruce și Înviere) – este punctul final al icononomiei mântuirii, săvârșită în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat și, din această perspectivă, încununarea tuturor praznicelor împărătești[1].
În esență, mesajul sărbătorii, potrivit mențiunilor noutestamentare, proclamă întronarea în ceruri, ca om, a Mântuitorului Iisus Hristos sau, într-o altă exprimare, așezarea pe tronul împărătesc a firii umane, prin trupul preaslăvit al Domnului. Câteva trimiteri biblice stau ca argument pentru acest adevăr esențial al învățăturii de credință a Bisericii: „Iisus Hristos… după ce S-a suit la cer, este de-a dreapta lui Dumnezeu” (1 Ptr 3, 22), ceea ce prevestise și față de ucenici: „Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (In 16, 28). E o prerogativă ce revine Fiului lui Dumnezeu întrupat: „Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (In 3, 13). Evenimentul istoric este relatat de Sf. Apostol Luca în Evanghelia după Luca 24, 50-51 și în Faptele Apostolilor 1, 9-11, iar referiri la el putem găsi și în Mc 16, 19; Ef 1, 20; Col 3, 1; 1 Tim 3, 16; Evr 1, 3; Evr 8, 1; Evr 12, 2. „De-a dreapta” nu are aici sens spațial, ci înseamnă slava și cinstea lui Dumnezeu ce decurge din unitatea de ființă dintre Tatăl și Fiul.
În exegeza patristică și în literatura apocrifă Înălțarea Domnului este asociată unor secvențe veterotestamentare care subliniază, pe de o parte, demnitatea Fiului lui Dumnezeu – „Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă” (Ps 46, 5) sau „Zis-a Domnul Domnului Meu: «Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale»… Domnul este de-a dreapta Ta” (Ps 109, 1-5) – iar, pe de altă parte, uimirea cetelor îngerești la vederea acestei neobișnuite priveliști: Fiul omului, purtând pe trup semnul pătimirilor, străbate triumfal ca împărat cerurile, șezând de-a dreapta lui Dumnezeu: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei” (Ps 23, 9-10).
Străbătând cerurile, Hristos se înalță întru slavă cu trupul Său pe deplin îndumnezeit, făcându-l mediu transparent al iubirii Sale nemărginite[2]. De acum trăiește, și ca Fiu al omului, o intimitate absolută cu Tatăl, ieșind din umbra kenozei și strălucind cu o slavă deopotrivă cu a Tatălui. El se găsește acum și ca om unde se afla mai dinainte ca Logos, susținând universul[3]. De aceea, „Înălțarea la cer și șederea de-a dreapta Tatălui reprezintă deplina pnevmatizare și îndumnezeire a trupului Său omenesc”[4].
Există un strâns raport între Înălțarea lui Hristos și jertfa Sa pe Cruce, din perspectiva Epistolei către Evrei, cu profunde implicații teologice. „Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare… a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evr 9, 11-12). Înălțarea la cer este echivalentă pătrunderii în altarul ceresc. El urcă la cer ca Împărat dar și ca Arhiereu, care se aduce jertfă, iar această jertfă, deși săvârșită pe pământ, este primită în cer, iar semnul că a fost primită de Tatăl „întru miros de bună mireasmă”[5] este Pogorârea Sfântului Duh. „Iisus S-a jertfit pe Golgota, dar sângele Și L-a oferit, ca Preot, în cortul ceresc”[6].
Hristos este „Arhiereu în veac” (Evr 6, 20), ceea ce înseamnă că oficiul sau liturghia Sa s-a săvârșit pe pământ dar se săvârșește și veșnic, pe altarul ceresc, odată cu Înălțarea Sa. Liturghia are un caracter cosmic, unind cerul și pământul, pe oameni și îngeri și întreaga creație cu Dumnezeu, unire ce se realizează prin mijlocirea Mântuitorului întrupat și preaslăvit. De aceea, liturghia e „cerul pe pământ”, după o celebră formulă a Sf. Ioan de Kronstadt[7], prin deschiderea spre înalt pe care o oferă omului. Dacă revelația are un caracter gradual și cultul adus Marelui Dumnezeu are progresia lui, de la cultul iudaic la liturghia cerească, cu consecințe în lăuntrul omului, prin celebrarea cultului interior. Liantul dintre toate aceste ipostaze ale slujirii este liturghia euharistică. Prin urmare, există o coerență în evoluția acestui cult, de la Sfânta Sfintelor din Ierusalim la Sfânta Sfintelor din cer, aspect surprins foarte bine de Pr. prof. Boris Bobrinskoy: „Această Sfântă a Sfintelor, Prezența slăvită a Tatălui, este altarul ceresc, preînchipuit de Templul din Ierusalim, căruia jertfelnicul altarelor din bisericile noastre îi este reprezentare sacramentală”[8], completate, am adăuga noi, de „altarul inimii”[9]. Golgota, cu jertfa de aici, ține de mersul istoriei, în vreme ce altarul ceresc, pe care-l slujește Hristos Cel înălțat, depășește curgerea timpului. Cele două însă se conjugă prin liturghia euharistică, săvârșită aici dar primită în cer. Cultul euharistic este „proiecția liturgică a cultului ceresc adus de Marele Arhiereu”[10].
Ce semnificație are acest act din iconomia mântuirii pentru omul de rând? Vom pleca tot de la Epistola către Evrei. Dacă Hristos a pătruns, ca Arhiereu, în Sfânta Sfintelor, cu sângele Său, El a înfăptuit acest lucru în folosul nostru, „intrând, dincolo de catapeteasmă… pentru noi ca Înaintemergător” (Evr 6, 19-20). Ca atare, El deschide calea și va fi urmat de cei care se însoțesc cu El. Pr. prof. Boris Bobrinskoy vorbește de o procesiune alcătuită din Hristos, Mirele și Arhiereul mânturii noastre, și credincioșii care Îl urmează spre tronul cresc. „Locul privilegiat unde se formează această procesiune este Biserica”[11]. Fer. Augustin se folosește de metafora cap-trup pentru a descrie această procesiune, „căci capul mergând înainte dă speranță mădularelor”[12]. În momentul Înălțării la cer a Mântuitorului, îngerii se adresează mulțimii: „Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (FA 1, 11). Înălțarea va fi urmată, la sfârșitul istoriei, de Parusie. Între Înălțare și Parusie se găsește Biserica, o realitate a intervalului, a istoriei, în care omul își lucrează mântuirea și își sfințește viața.
Potrivit Sfântului Atanasie cel Mare, Înălțarea Fiul o primește pentru alții, în beneficiul altora, iar dacă Înălțarea privește îndumnezeirea Lui, acest destin maximal este menit tuturor oamenilor. „Sfinții Părinți leagă Sărbătoarea Înălțării de îndumnezeirea omului”[13]. Îndumnezeirea unui trup implică îndumnezeirea omului ca întreg[14]. Conducerea noastră spre desăvârșire Hristos o realizează, deopotrivă, prin metode de curățire și întărire a spiritului nostru și prin angajarea în plan liturgic, de unde simbioza dintre cult și spiritualitate. Izvorul de unde omul primește îndumnezeirea este trupul preaslăvit al lui Hristos, semnificația euharistică a acestui proces fiind implicită.
Înălțarea lui Hristos este urmată de urcușul omului. Și dacă „Cuvântul… S-a făcut trup ca să-i sfințească și să-i îndumnezeiască”[15] pe oameni, rezultă că actul kenotic sau katabatic al Logosului este corelativ celui anabatic al omului, sau în cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul: „unele dintre veacuri sunt pentru coborârea (katabáseōs) lui Dumnezeu la oameni, iar altele pentru urcarea (anabáseōs) oamenilor la Dumnezeu”[16]. Înălțarea omului este posibilă prin urcarea Bisericii la ceruri, mișcare ascensională ce are ca suport jertfa euharistică. De altfel, rugăciunile pregătitoare Sfintei Liturghii condiționează înălțarea omului la cer de actul împărtășirii: „Cel ce cu preaslăvită înălțarea Ta la cer ai îndumnezeit trupul pe care l-ai luat și l-ai cinstit cu șederea de-a dreapta Tatălui, învrednicește-mă prin împărtășirea Sfintelor Tale Taine să dobândesc partea cea de-a dreapta a celor mântuiți”[17]. Sursum corda („sus să avem inimile!”), proclamă mereu în Sf. Liturghie preotul, în consens cu îndemnul paulin „căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ” (Col 3, 1-2).
În discursul Părinților, termeni precum sfințire, înnoire, luminare, transfigurare, vederea Slavei dumnezeiești, mântuire, urcuș, imitare, asemănare ș.a. sunt echivalenți, într-o oarecare măsură, îndumnezeirii (théosis), la care trebuie să adăugăm, ca importante, limbajul adopției (hyothesía) și al participării (methexis)[18]. În unire cu Hristos se realizează înfierea de către Tatăl, iar „părtași dumnezeieștii firi” (2 Ptr 1, 4) devenim prin comunicarea însușirilor dintre cele două naturi ale Mântuitorului, divină și umană, în trupul Său.
Deși îndumnezeirea omului are un caracter eshatologic, ea este totuși o realitate inaugurată încă de aici, în viața sacramentală și prin experiența ascetică, ambele posibile doar prin Biserică. Legătura cu Biserica este indispensabilă pentru că, potrivit unei idei originale a Sfântului Grigorie Palama, învierea este a tuturor, dar înălțarea numai a unora: „Căci așa cum El a trăit, a murit, a înviat și S-a înălțat, la fel și noi trăim, murim și vom învia cu toții, însă înălțarea nu se va împlini pentru toți: aceasta este răsplata doar a celor pentru care viața este Hristos… numai cei care, înainte de moarte, au răstignit în ei păcatul prin pocăință și prin petrecerea după Evanghelie, vor fi înălțați pe nori, după învierea cea de obște”[19].
Ar mai fi de subliniat legătura dintre cer și inimă[20]. Experiența isihastă pune în atenție unirea minții și a inimii, mai exact coborârea minții în inimă, prin rugăciunea monologică neîncetată. Această coborâre a minții este, de fapt, o înălțare spre cerul inimii, asigurați de de cuvintele Mântuitorului: „Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Lc 17, 21)[21]. Asocierea cerului cu inima e cu putință tot prin Biserică și cultul ei, pentru ca „prin aceste lucruri văzute, făcându-ne trupurile noastre temple și inimile noastre altare, să fim în cer… migrând într-acolo și intrând aici, încă fiind noi în această biserică văzută”[22]. Înălțarea omului la cer depinde de cât loc face cerului în inima sa.
[1] Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile săbători, ed. Cartea ortodoxă/Egumenița, Galați, 2004, p. 256.
[2] Preot Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, EIBMBOR; București, 1997, p. 122.
[3] Ibidem, p. 123.
[4] Ibidem, p. 122.
[5] Cum apare în formularului liturgic din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur (vezi Liturghier, EIBMBOR, București, 2000, p. 169).
[6] Mgr. Cassien, Le Christ et la première génération chrétienne, Paris, 1950, p. 270, apud Preotul profesor Boris Bobrinskoy, Împărtășirea Sfântului Duh, trad. Măriuca și Adrian Alexandrescu, EIBMBOR, București, 1999, p. 76
[7] Vezi Sfântul Ioan din Kronștadt, Liturghia: Cerul pe Pământ, trad. Boris Buzilă, ed. Deisis, Sibiu, 1996.
[8] Preotul profesor Boris Bobrinskoy, Împărtășirea Sfântului Duh, p. 75.
[9] O temă cu rezonanță în spiritualitatea ascetică, dacă e să ne referim la Omiliile macariene (vezi Cătălin Pălimaru, Teologia experienței în Corpusul macarian, ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2014, pp. 198-204) sau la Sf. Marcu Ascetul, în De baptismo (vezi D. Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica și mistica, București, 1992, p. 128).
[10] Preotul profesor Boris Bobrinskoy, Împărtășirea Sfântului Duh, p. 78.
[11] Ibidem, p. 78.
[12] Fer. Augustin, Sermones Ad Populum 265, apud James E. Mor, „Ascension, Deification, and the Feast of the Ascension in St. Augustine”, in Journal of Theta Alpha Kappa 49 (1), p. 30.
[13] Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile săbători, p. 287.
[14] Norman Russell, Învăţătura despre îndumnezeire în tradiţia patristică greacă, trad.: Dragoș Dâscă, ed. Doxologia, Iași, 2025, p. 271.
[15] Sf. Atanasie al Alexandriei, Trei cuvinte împotriva arienilor, 3, 39, în Sfîntul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, trad. D. Stăniloae, PSB 15, EIBMBOR, București, 1987, p. 370.
[16] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie 22, în Filocalia, ed.rom., vol. 3, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, București, 2009, p. 101.
[17] Rugăciunea a treia a Sfântului Simeon Metafrastul din Rânduiala Sfintei Împărtășiri, în Carte de rugăciuni, ed. Renașterea 2012, p. 189. De-o manieră asemănătoare scrie Sf. Preot Dumitru Stăniloae: „Trupul lui Hristos, pe care-L primim în Sf. Împărtăşanie nu e alt trup decât cel primit de Fiul lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară, dar îndumnezeit prin înviere şi înălţare, ca să fie în noi aluat spre îndumnezeire şi spre înviere şi înălţare” (Nota 452 la Cele 100 de capete ale lui Calist și Ignatie Xanthopol, în Filocalia, ed.rom., vol. 8, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, București, 1979, p. 205).
[18] În detaliu, toate aceste noțiuni sunt analizate de Norman Russell, în Învăţătura despre îndumnezeire în tradiţia patristică greacă, Doxologia, Iași, 2025.
[19] Sf. Grigorie Palama, La același praznic al Înălțării Domnului. Despre patimi și virtuți, în Sfântul Grigorie Palama, Omilii, volumul II, trad. din limba greacă de Parascheva Grigoriu, ed. Anastasia, București, 2004, pp. 30-31.
[20] O idee autentică găsim la Sfântul Marcu Ascetul, cu trimitere la Evr 6, 20. Potrivit lui, trupul este un templu, inima este altar, și în acest altar, ca într-un cer, a intrat Iisus la botez ca Înaintemergător. În acest cer al inimii, omul săvârșește liturghie: „templul este locaşul sfânt al sufletului şi al trupului, care e zidit de Dumnezeu. În sfârşit altarul este masa nădejdii aşezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte şi se jertfeşte gândul întâi născut al fiecărei întâmplări, ca un animal întâi născut adus ca jertfă de ispăşire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce neîntinat. Dar şi acest templu are un loc în partea dinăuntru a catapeteasmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Înaintemergător, locuind de la Botez în noi… Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, mai ascunsă şi mai sinceră a inimii” (Sf. Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, în Filocalia, ed. rom., vol. 1, trad. D. Stăniloae, Sibiu, 1947, pp. 282-283).
[21] Împărăția lui Dumnezeu este în inimă, dar și inima trebuie să fie în cer, conform unei frumoase idei poetice exprimată de Vasile Voiculescu: „…Locul inimii noastre? Cine-l știe? Câți îl cer?/… Locul inimii noastre sălășluiește-n Cer/ Și-n el lumina lină a Celui făr’ de moarte.” (Călătorie spre locul inimii)
[22] Liber Graduum, Memra 12, traducere în Alexander Golitzin, Mistagogia. Experienţa lui Dumnezeu în Ortodoxie, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 63.
