La patruzeci de zile după Înviere, Mântuitorul Iisus Hristos S-a înălțat la cer. Ucenicii, judecând, ca și noi, lucrurile foarte omenește, erau cuprinși de tristețe și de dezolare. Pleca de la ei Cel în care și-au pus toată nădejdea. Cel ce era viața și bucuria lor. Ei doreau restatornicirea pe pământ a unei împărății puternice, de aceea L-au și întrebat pe Domnul cu câteva clipe înainte de înălțare: „Doamne, oare în acest timp, vei așeza Tu la loc Împărăția lui Israel?”. Și El le-a răspuns: „Nu este al vostru a ști anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, ci veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste noi, și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 6-8). Ca ucenicii să nu rămână în nedumerire, văzând cum se ridică și un nor Îl ia de la ochii lor, doi îngeri le-au făcut limpede un mare adevăr, și anume că prin înălțare se desăvârșește lucrarea de mântuire, perspectiva învierii și înălțării deschizându-se tuturor oamenilor: „Bărbați galileieni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut mergând la cer” (Faptele Apostolilor 1, 11).

Înainte de înălțarea Domnului, între cer și pământ, era depărtare mare și prăpastie adâncă. Mântuitorul, străbătând cerurile (Evrei 4, 14), a întins punte de trecere, astăzi drumul spre cer și raiul fiind deschise tuturor celor ce-I ascultă chemarea și Îl urmează. Părintele Stăniloae, întemeindu-se pe Epistola către evrei, ne spune că Hristos Domnul Se înfățișează cu jertfa Sa în fața Tatălui și apoi Se așază de-a dreapta Lui. Înălțarea la cer și șederea la dreapta Tatălui reprezintă deplina înduhovnicire și îndumnezeire a trupului Său omenesc, deplina umplere a lui de infinitatea dumnezeiască, deplina ridicare a lui la starea de mediu transparent neîmpiedicat al iubirii infinite a lui Dumnezeu în lucrarea ei îndreptată spre noi.

Prin înălțare, Domnul Iisus Hristos S-a întors la slava Sa dumnezeiască, pentru ca să ne trimită pe Duhul Sfânt (Ioan 7, 39), să mijlocească pentru noi (Evrei 9, 24) și să ne pregătească nouă loc de fericire veșnică (Ioan 14, 2). Prin înălțarea Sa la cer ne arată nouă tuturor care-i finalitatea călătoriei noastre pământești, atunci când Îl avem partener de drum pe Domnul Hristos.

Judecând îngust și omenește nu reușim de multe ori, atunci când o ființă dragă moare, să ne gândim la destinul ei veșnic. Legăturile și planurile efemere pământești ne strâmtează grozav orizontul spiritual. Și dacă ar fi să alegem, ca și Apostolii, am prefera răstimpul când Domnul Hristos era pe pământ, într-un loc anume, în Țara Sfântă, și nu cel în care, șezând de-a dreapta Tatălui, este prezent, totodată și ca Om, prin Duhul Sfânt, pretutindenea.

Părintele Stăniloae ne spune că „starea de pnevmatizare este altceva decât ubicuitatea spațială. Este o prezență de adâncime și de înălțare spirituală, care se poate face sensibilă în diferite grade de intensitate, după gradul puterii de sesizare spirituală sau de credință a celui ce I se deschide Lui și prin aceasta Îl «vede» și Îl simte în sine”^[1].

Sărbătoarea Înălțării Domnului este sărbătoarea triumfului, îngerii înșiși mirându-se că văd Om mai presus de ei. De aceea, în această zi Biserica îi sărbătorește pe eroi, moartea lor jertfelnică fiind o biruință, prin Învierea și Înălțarea lui Hristos primind pecetea nemuririi.

†ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

^[1]Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă 2, E.I.B.M.B.O.R., București, 1978, p. 185.