După Înviere, Iisus mai petrece încă patruzeci de zile pe pământ. În acest răstimp Se arată alor Săi cu trupul cel nou, trupul transfigurat de repeţite ori. Pentru ultima dată apare în ziua a patruzecea, când apostolii erau la masă. Îi mustră pentru slăbiciunea credinţei lor. Ei, care L-au văzut în atâtea împrejurări acţionând cu putere divină, care L-au auzit vorbind despre patimile, moartea și învierea Sa, în faţa suferinţei și-au pierdut cumpătul, L-au părăsit; mai mult chiar, s-au îndoit de vestea învierii Lui. De câte ori nu le-a pus în vedere că tot ceea ce s-a scris în Moise, psalmi și profeţi despre El, se va împlini. Cum au înţeles ei Scripturile care prevestesc suferinţele, moartea și Învierea lui Mesia?

Au greșit, au trăit într-o continuă eroare. De acum însă, realitatea a învins rătăcirea iudaică, ei înșiși s-au convins că Iisus, Învăţătorul galileean este Mesia, Dumnezeu stăpân al vieţii și al morţii. Îndoiala nu mai poate persista în sufletul lor, L-au văzut murind, Îl văd acum viu stând de vorbă cu ei. Sunt martorii preamăririi Lui.

Le poruncește să nu părăsească Ierusalimul, ci să aștepte promisiunea Tatălui de care le-a vorbit înainte. Ei urmează a fi botezaţi cu Duh Sfânt.

L-au întrebat unii: „Doamne, voiești să institui acum împărăţia lui Israel?” (FA 1, 6). Se gândesc oare și acum la împărăţia lumească, atât de mult așteptată de poporul iudeu? Evident lucru. E a doua eroare de care nu s-au putut elibera într-o convieţuire de trei ani cu Mântuitorul. Răspunsul Lui e menit a stabili adevărul. „Nu vă este dat a ști ceasul pe care l-a ales Domnul întru puterea Sa; veţi primi însă puterea Duhului Sfânt, care se va pogorî asupra voastră și veţi fi mărturiile Mele în Ierusalim și întreagă Iudeea și Samaria, până la sfârșitul veacurilor” (FA 1, 7-8); „Mergeţi deci, în lumea întreagă și propovăduiţi Evanghelia la toate făpturile. Cine crede și se botează va fi fericit; cine nu crede, va fi condamnat. Celor care vor crede cuvintele voastre li se vor arăta semne: în numele Meu vor alunga demoni, vor vorbi limbi noi, vor fi  feriţi de șerpi și dacă vor bea ceva ce ucide, nu le va provoca stricăciune, pe cei bolnavi vor pune mâinile și se vor însănătoși” (Mc. 16, 15-18).

Terminând acestea, i-a chemat să-L urmeze afară din oraș pe muntele Măslinilor. Ajungând acolo, într-un loc deschis, Și-a pus mâinile pe capetele lor, i-a binecuvântat și a început să Se ridice încet spre cer. Ucenicii Îl urmăreau cu privirea până ce un nor L-a acoperit. Multă vreme încă rămân privind la cer, până ce doi bărbaţi necunoscuţi în haine albe le-au zis: „Bărbaţi galileeni, ce staţi și priviţi spre cer? Acest Iisus, Care S-a ridicat din mijlocul vostru la ceruri, va reveni tot astfel precum L-aţi văzut înălţându-Se” (cf. FA 1, 11).

Închinându-se ucenicii, cuprinși de o bucurie inexplicabilă, s-au reîntors în oraș. De acum, sunt aproape nelipsiţi în templu, mulţumind lui Dumnezeu pentru înalta algere de care s-au învrednicit, așteptând coborârea Duhului Sfânt.

Înălţarea la ceruri a desăvârșit credinţa apostolilor în dumnezeirea și mesianitatea Lui, în toate promisiunile Lui. Le-a revărsat în suflete o indescriptibilă iubire faţă de El, Care i-a ales să-I urmeze, i-a învrednicit de prietenia și dragostea Lui, le-a încredinţat uriașa misiune de a converti lumea la viaţa cea nouă însufleţită de împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Le-a trezit nădejdea în gloria viitoare. Cerurile se deschid, acum nu numai pentru a primi pe Cel coborât din cer, ci pentru toţi câţi se fac vrednici de prietenia Lui. Au n-a promis fericirea celor ce cred în El și-I urmează Lui? Unde poate fi  fericirea, decât acolo sus unde S-a înălţat, în apropierea Tatălui ceresc? Fericită este clipa în care umilii pescari galileeni se afiliază Mântuitorului, dar incomparabilă acesteia, [clipa] în care sufletul lor se transformă radical.

Acum abia devin apostoli. Acum își dau seama de valoarea comorii încredinţate lor de Dumnezeu. Acum înţeleg căile înţelepte ale providenţei. Cum nu s-ar bucura, cum n-ar mulţumi lui Dumnezeu, cum n-ar aștepta cu nerăbdare începutul semănatului în ogorul sufletesc al omenirii, când au fost învredniciţi de atâta cinste?

Duhul Cel nou înstăpânit în suflet îi face neînfricaţi, capabili de suferinţe pentru Hristos, gata de jertfă.

Înălţarea Domnului și în sufletele noastre trebuie să reverse bucurie. Este momentul istoric care alături de Înviere activează mai mult credinţa și nădejdea în Hristos. Câtă asemănare între credinţa noastră șubredă și îndoiala apostolilor după Înviere!

Dumnezeirea Fiului, adesea pentru raţionalismul secolului este o problemă de discuţie. În faţa realităţii istorice a Învierii și Înălţării Lui, toate argumentele raţiunii pălesc, făcându-și loc credinţa. N-a putut călca puterea morţii un om, ci Dumnezeu; nu s-a putut ridica la ceruri, decât Cel ce S-a pogorât din cer, tot Dumnezeu.

Au crezut apostolii numai după ce L-au văzut înviat, convingându-se prin toate mijloacele de reala Lui existenţă, au crezut fi ind martori ai Înălţării Lui. Credinţa lor este mărturia ce stă la temelia credinţei noastre. Și cum ne-am putea și îndoi de adeveritatea acestei mărturii atât de sincere, atât de puternice și gata de sacrificiu? Credinţa apostolică este încununată de gloria jertfei. Au moare cineva pentru o închipuire, pentru un neadevăr?

Ne bucurăm și pentru nădejdea trezită în suflete. ÎnălţânduSe, și pe noi ne cheamă la cer. Spusu-ne-a mai înainte că Se duce la Tatăl ca să pregătească lăcașurile pentru cei aleși. Acolo ne așteaptă ca să ne răsplătească cu fericirea veșnică.

Deschide cerul închis prin păcat accesului omenesc. El rămâne deschis pentru cel ce voiește și năzuiește să-l ajungă. Să ne bucurăm deopotrivă, și buni și răi, și credincioși și păcătoși. Înălţarea Domnului prilejuiește acest dar tuturor. Dacă pentru primii este întărire în credinţă și nădejde, pentru ultimii este un serios avertisment de revenire la viaţă. Nu pământul cu neajunsurile și bucuriile lui este scopul vieţii, ci cerul cu bunurile lui veșnice. Spre înălţimile cerului să-și ridice privirea sufl etului. De acolo a venit mântuirea, acolo este fericirea.

Să se bucure toată suflarea că Dumnezeu Fiul revine la Tatăl, cu gloria împlinirii mântuirii noastre din robia înjositoare a iadului.

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Înălţarea Mântuitorului la cer”, în Renașterea XIV (1936), nr. 20, pp. 2-3.