Cultul divin își are originea sau sursa în lăuntrul sau în sufletul omului, dar manifestarea lui publică este mijlocită de materialitatea trupului omenesc care participă astfel la exprimarea liturgică a credinței persoanei în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, materialitatea trupului omenesc este capabilă să dea expresie prin gesturile, atitudinea și graiul omului – această prerogativă și funcție specifică a ființei raționale de a emite sunete articulate și sunete muzicale – aspirațiilor acestuia de preamărire a Creatorului său.
Dacă cultul divin public constituie propriu zis o închinare adusă lui Dumnezeu, atunci această închinare spirituală implică deopotrivă și o închinare fizică, adică un concurs al trupului omenesc în celebrarea cultică și în proclamarea publică, comună, a credinței creștine. În acest sens, îndemnul Sfântului Apostol Pavel, „Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Co 6, 20), trimite tocmai la faptul că omul are datoria sfântă să-l cinstească pe Dumnezeu cu totalitatea ființei sale. Pe baza acestor considerații, în slujbele bisericii, trupul devine epifanie liturgică, trupul se descoperă ca prezență doxologică.
Cântarea liturgică sau bisericească reprezintă unul dintre mijloacele exprese prin care se arată participarea directă a creștinului cu trupul său la viața cultică a Bisericii.
În fiecare slujbă a Bisericii – culminând cu Sfânta Liturghie –, mărturisirea și celebrarea publică a credinței de către credincios, prin rugăciune, cântare liturgică sau cuvânt rostit, sunt acompaniate întotdeauna de ritmurile și gesturile trupului omenesc. Prin metaniile îmbinate cu semnul sfintei cruci pe care creștinul le face la intrarea în Biserică, înainte de participarea la slujbă, pe parcursul desfășurării serviciilor religioase sau la finalul acestora, prin îngenuncherea lui în fața sfintelor icoane sau la anumite momente importante din cadrul slujbelor, prin împreunarea mâinilor sale și înălțarea ochilor către Dumnezeu, precum și alte mișcări ritualice, este evidențiată implicarea dimensiunii trupești a omului în cinstirea cuvenită, îndreptată, către Dumnezeu, sau poate fi observat faptul că această cinstire nu poate să fie desprinsă de rolul trupului omenesc în concretizarea acestei trăiri publice a credinței. De aceea, în cultul public al Bisericii, trăirea credinței este exprimată sau exteriorizată în și prin limbajul trupului.
În acest sens, evlavia față de Dumnezeu și față de cele sfinte nu rămâne, de exemplu, la nivel pur declarativ, teoretic, intelectual, ea capătă prin urmare un „trup”, se întruchipează în creștinul care o experiează. Prin trupul său, fiecare creștin mărturisește în mod organic în cadrul cultic credința sa alături de ceilalți, de aici rezultând caracterul viu al trăririi acestei credințe. În ultimă instanță, participarea creștinului cu trupul la rugăciune conferă mult mai multă intensitate rugăciunii.
