Ing. Gheorghe Benea, Omul lui Dumnezeu și om între oameni

de Eseu

În prima duminică a Triodului, la Mănăstirea Nicula s-a oficiat Slujba Parastasului pentru ing. Gheorghe Benea, unul dintre ctitorii de seamă ai așezământului monahal. Slujba a fost săvârșită în biserica mare a mănăstirii, de PCuv. Arhim. Dumitru Cobzaru, alături de un sobor de preoți și diaconi.


Ing. Gheorghe Benea, Omul lui Dumnezeu și om între oameni | Arhim. Dumitru Cobzaru [1]

Se spune că poți cunoaște un om dacă mergi cu el la un drum lung. Acest lucru este un adevăr în ceea ce-l privește pe fratele nostru Gheorghe Benea, care a parcurs cu fiecare dintre noi, începând cu familia, apoi cu toți, laolaltă, un drum destul de lung și, totuși, în același timp, prea scurt. Pentru că am fi dorit să fie îndelung… În fapt, nici nu ne-am gândit o clipă că se poate întâmpla atât de curând să plece în veșnicie.

Cuvântul meu de învățătură îl încep cu versete din Scriptură, dând citire de la Ecclesiastul, din capitolul I. Înțelepciunea aceasta este valabilă, iată, de milenii…

„Cuvintele Ecclesiastului, fiul lui David, regele lui Israel în Ierusalim. Deşertăciunea deşertăciunilor – a zis Ecclesiastul –, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune. Ce-i rămâne omului din toată osteneala lui cu care se trudeşte sub soare ? O generaţie se duce, o generaţie vine şi pământul rămâne în veac. Soarele răsare, soarele apune şi spre locul său zoreşte şi de-acolo se ridică mergând spre miazăzi şi-apoi spre miazănoapte ocoleşte; de-a roata se roteşte vântul şi vânt se’ntoarce din rotirea sa. Fluviile toate curg în mare şi marea nu se umple; fluvii se’ntorc de unde-au izvorât, ca de acolo să purceadă iarăşi. Cuvintele cu toatele-s trudite: nu va putea să le grăiască omul; ochiul nu se va’ndestula de ceea ce vede şi nici urechea de ceea ce aude. Ceea ce este a mai fost, ceea ce s’a petrecut se va mai petrece şi nimic nu-i proaspăt sub soare.” (Ecclesiastul 1, 1-9)

Iată cât de actuale sunt aceste cuvinte ale Înțeleptului Solomon, care i se potrivesc fratelui nostru Gheorghe, precum și nouă fiecăruia în parte.

Parcurgând acest drum lung cu fratele nostru Gheorghe, l-am cunoscut în diferite ipostaze. Bineînțeles că l-am cunoscut ca tată, ca soț, ca un familist convins și responsabil. Cunoaștem prea bine această familie și omagiul nostru se vrea a fi pe măsură. Încă de ieri dimineață, când am primit vestea tristă că fratele nostru Gheorghe a plecat la Domnul, am arătat acest omagiu în cuvântul rostit la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca. Fratele nostru Gheorghe a știut să aleagă foarte bine, în ceea ce o privește pe doamna Livia, și împreună au știut să crească doi copii minunați, pe părintele nostru Grigorie și pe Alexandra. Ei n-au fost doar bucuria părinților, ci și bucuria noastră a tuturor. Le cunoaștem parcursul vieții, le cunoaștem împlinirile și tristețile. Așadar, avem în fața noastră o familie împlinită, o familie adevărată. O familie care a știut să treacă peste multe ispite și încercări, dar și să se bucure, care a știut să trăiască cu demnitate între oameni, în lumea noastră.

Fratele nostru Gheorghe a fost, din punct de vedere profesional, un vizionar și un om al intuiției, dar și foarte pragmatic. Despre felul în care știa să conducă o instituție sau o companie, putem să vorbim doar la superlativ. Nu trebuie să vă dau eu exemple. Dumneavoastră, cei din Dej, cunoașteți acest lucru, de-ar fi să luăm ca pildă, întâi de toate, Combinatul de Celuloză și Hârtie. Dacă cei care au preluat Combinatul l-ar fi păstrat pe fratele nostru Gheorghe, eu am încredințarea că și astăzi acesta ar fi mers în continuare, reușind să-l resusciteze, cum a și făcut-o la un moment dat. Cu siguranță, ar fi izbutit ca acest Combinat să rămână în picioare, iar oamenii să aibă pe mai departe un loc de muncă și să nu fie nevoiți să plece peste hotare. A condus multe instituții, inclusiv Primăria din Dej. A ocupat poziții importante și în Biserică, pentru că și noi i-am recunoscut întotdeauna valoarea, iar implicarea sa a fost pe măsură. Astfel, calitatea de membru în Adunarea Eparhială sau în Adunarea Națională Bisericească nu a fost o simplă etichetă, ci a însemnat o deplină implicare. Iar această implicare s-a văzut în rezultatele pe care le-a avut în ctitorirea de biserici și mânăstiri, care sunt nenumărate. Eu însumi am găsit, în multe biserici din Eparhia noastră în care am slujit, însemnări pe iconostase, pe icoane etc., unde era trecut și fratele nostru Gheorghe.

Fratele nostru Gheorghe a fost însă un vizionar nu doar în profesia sa ori în lucrarea sa pentru Biserică, ci pentru întreg neamul său, în viața socială și cea politică. Propășirea neamului înseamnă implicare din partea fiecăruia. Or, el era unul din cei care se considerau adevărați cetățeni ai acestei țări; el era un cetățean autentic, care își spunea oful, punea umărul, se punea de-a curmezișul, striga, se ruga! Așadar, avea viziune în ceea ce privește societatea românească, dar, în aceeași măsură, avea o bogată experiență, fiindcă atunci când ajungi în fruntea a mii de oameni aceștia îți împărtășesc fiecare din necazul și bucuria lui. Atunci când reușești să conduci mulțime mare cu responsabilitate și demnitate, cunoști pulsul societății. De aceea, Biserica, prin duhovnici, prin preoți, cunoaște realitatea, pentru că noi vă simțim cum trăiți și ce trăiți. Ceea ce vedem noi pe ecran și auzim în media, nu este realitatea lucrurilor, știți prea bine; suntem mințiți, manipulați. Or, atunci când trăiești printre oameni, cunoști adevărul. Și atunci când cunoști adevărul, poți să te implici cu adevărat și de aici vine acest dar, nu al înainte-vederii, pe care îl au părinții duhovnicești, ci al intuiției, dar pe care fratele nostru Gheorghe îl avea cu plus de măsură.

Fratele nostru Gheorghe a fost un patriot. Cu certitudine, va rămâne un reper pentru noi toți, în ceea ce privește această calitate. Purta cu mândrie straiul popular. Însă nu doar hainele grăiesc. Și-a iubit țara și neamul, o știm prea bine, chiar dacă, poate, nu cunoaștem câte a făcut în această direcție!

Am găsit câteva cuvinte, deplin grăitoare, ale unui poet care a fost frământat din același lut al acestui sat transilvan, și anume Vasile Avram, un valoros scriitor și gânditor creștin. Citindu-i poezia Transilvania, mi-am dat seama că, ei fiind din aceeași țărână, cu aceleași simțiri, cu aceleași trăiri, cu aceleași bucurii și tristeți, versurile poemului îi pot defini deopotrivă. Adesea, când ne întâlneam cu voie bună, îl asemănam pe fratele Gheorghe – iar el accepta cu bucurie! – cu Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, ca unul care era iubitor de neam, de credință, ca unul care n-a îngenuncheat decât în fața duhovnicului, în fața lui Dumnezeu! După ce s-a înființat Mânăstirea „Ștefan Vodă” de la Vad, an de an, hram de hram, reiteram împreună viața Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, în care el se regăsea. Cu toate acestea – și chiar dacă a făcut facultatea la Iași și, mai apoi, a încercat să-și asume întreg neamul românesc –, el rămâne un ardelean, get-beget, și ar grăi despre Transilvania sa iubită cu cuvintele din amintitul poem omonim al lui Vasile Avram:

„Câți eroi ai avut, câți din ei au căzut

pe câmpii de legendă, din toți m-am născut.

Port în mine astâmpăr de Mureș și Olt,

îndârjire de Horia, glas duios și involt,

zbucium rece de vânt, nebunie de stâncă,

port o dragoste aspră și grea și adâncă.

 

Transilvania mea, nu știu, nu vreau să știu

câți prin vremi te robiră sub plâns și pustiu,

nu știu unde anume e Gelu-ngropat,

nu știu Doja sub care mormânt s-a culcat,

nu știu râul ascuns, nici de pasăre zborul,

dar îți știu, Transilvanie, munții și dorul.

Știu piatra lui Pintea și arcul lui Glad,

știu unde tăiară oștirile vad,

știu pacea amiezii și vântul de seară,

știu grâul în țarini când dă să răsară,

știu plânsul mocnit al acestui pământ

și mai știu, da, mai știu un crăiesc jurământ,

de-o mie de ori neținut jurământ.

 

Transilvania mea zămislită din rugă,

duh în galop prin vâlcele de fugă,

în volbura apelor tale de mai

plutesc oseminte de oameni și cai.

În frunza vibrând și cerând răzbunare

trăiește mânia lui Iancu cel Mare,

iar în Munții Zarandului, sub razele lunii,

oricând pot apare în cale străbunii:

– Ce-ai făcut, ce-ai durat, sub ce scut ai luptat,

cât ai stat, strănepoate, la uși de-mpărat?

 

Să le spunem curat, Transilvania mea,

că-mpărat nu avem, nici nu vom mai avea,

dar că sângele lor l-am urcat strop cu strop

din pământul pe unde cursese potop

până-n măduva palmelor noastre, cu care

semn facem de pace ori răzbunare,

după cum neam ne cearcă-n iubire sau ură;

să le spunem că visul ce-n veac îl avură

curcubeu s-a făcut peste Munții Carpați,

zid înalt de lumină pentru cei strămutați.

 

Iubesc țarina ta, Transilvania mea,

și visul în noapte născut sub o stea,

iubesc dorul întins orizont peste plai

și intrarea în Alba a lui Vodă Mihai,

iubesc pasul mocnit a tăcere prin munți

și iarba speranței crescută sub frunți,

iubesc ziua în care, sub cer sângeriu,

își strigase strigarea Bărnuț din Sibiu,

iubesc codrii aceștia ce-și pâlpâie para

și ziua unirii de-a pururi cu Țara,

iubesc versul lui Blaga urcând în zenit

și glasul de clopote din asfințit.

 

Pâinea durerii, o patrie blândă,

Biblia ta ca o sacră osândă

și albă tristețea pe inimă stând,

noaptea mă cearcă la capăt de rând.”[2]

Și prin frumusețea lor îl definesc aceste versuri pe fratele nostru Gheorghe. El a iubit frumosul și a fost un mecena. Îi cunosc foarte bine și casa, iar în această privință doamna Livia l-a însoțit cum nu se poate mai bine. Mai mult, atunci când ctitorești o biserică sau o mânăstire, deja te înscrii în rândul arhitecților, în rândul artiștilor. Nu poți să faci o biserică la întâmplare, cu atât mai puțin să o împodobești. Trebuie să fii fin, rafinat. El, care a colindat o lume întreagă, cum să nu iubească frumosul?! Și nu doar să-l iubească, ci să se și implice să-l finanțeze.

Fratele nostru Gheorghe a fost un bun prieten. Iar acest lucru îl dovediți dumneavoastră, cei care sunteți de față și cei care nu sunt, cu siguranță, mai mulți la număr. A fost un adevărat prieten, un om de nădejde, un om pe care te puteai sprijini, cu încredere. Prietenia este o calitate profundă, este aproape o virtute, fiindcă ea se întemeiază pe iubire. Or, prietenia, în lumea noastră, a căpătat alte conotații, chiar peiorative. Însă fratele nostru Gheorghe, fiind un om cu picioarele pe pământ și cu mintea la Dumnezeu, a știut și să-și aleagă prietenii, și, în aceeași măsură, să prietenească cu ei. Desigur, nu întotdeauna se răspunde cu aceeași intensitate și nu se plătește cu aceeași monedă, dar asta nu a însemnat pentru prietenul Gheorghe o piedică, ci, dimpotrivă, așa cum l-am cunoscut cu toții și cu atât mai mult noi, duhovnicii, el a înmulțit rugăciunea.

Aș putea spune că fratele nostru Gheorghe a fost un avvă. Desigur, noi, când zicem avvă, ne gândim la un duhovnic sau la un Părinte din Pateric – și în acest fel, de ce nu? –, însă când mă gândesc la avvă ca învățător, îndrumător, el a fost învățătorul și îndrumătorul multora. A avut mulți ucenici, cărora le-a dăruit din experiența sa, din tot ce a avut el mai bun și la îndemnână, ca, la rându-le, ucenicii să se împlinească. Sunteți atât de mulți aici de față pe care eu însumi vă cunosc și care știu că ați fost marcați de implicarea fratelui Gheorghe în destinul dumneavoastră. Însă a fost și un avvă în adevăratul înțeles al cuvântului, cel duhovnicesc. Fratele nostru i-a dus pe mulți la biserică. Și nu numai i-a dus, ci i-a și statornicit în Biserică. Este ușor să-l câștigi pe cineva, mai greu este să-l menții în starea pe care ți-o dorești. Era, bineînțeles, un credincios veritabil, care mergea la biserică în duminici și sărbători. Însă mergea și în cursul săptămânii, dacă ar fi să amintesc doar sâmbetele minunate de la Mânăstirea Nicula, când fratele Gheorghe venea întotdeauna însoțit la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Și tot el a fost cel care, alături de fiul său, i-a dus pe mulți chiar în Sfântul Munte Athos, împărtășind din bucuria pe care o avea el când ajungea acolo.

Am venit la căpătâiul său frământat de emoții. Îl cunosc de treizeci de ani, iar între cei prezenți, cu siguranță, sunt care îl știu și de mai multă vreme. Acest lucru înseamnă multe clipe petrecute împreună.

Fratele nostru Gheorghe a avut însă câteva prietenii la care am meditat. Una dintre ele a fost cea cu Mitropolitul Bartolomeu. Se stimau reciproc. Îmi aduc aminte de un moment, când a trebuit să plece din Combinat – pentru că erau alți patroni și, implicit, trebuia să fie altă conducere –, fratele nostru Gheorghe a rămas pe din afară… Ne-am sfătuit atunci laolaltă, iar în cele din urmă am încercat să vorbesc cu Mitropolitul Bartolomeu despre acel moment. Mitropolitul Bartolomeu m-a ascultat atent și mi-a spus așa: „Gheorghe Benea se descurcă!” Așadar, Mitropolitul Bartolomeu nu și-a pus niciun moment problema, nu s-a îndoit nicio clipă că fratele Gheorghe nu se va descurca, că va răzbi mai departe. Mărturie stă faptul că imediat, după câteva luni de frământări, în care am lucrat împreună la Mânăstirea Nicula, a apărut compania Pehart (Tec) Petrești, pe care, de asemenea, el a resuscitat-o. Am văzut cum arăta înainte de a o lua în primire și am văzut-o, după aceea, la inaugurare și când au început să lucreze cu putere, cu forțe proprii, extraordinare.

Își împărtășeau unul altuia din bucuriile și necazurile lor. A fost o prietenie pe care puțini au șansa să o aibă. Mitropolitul Bartolomeu era un om destul de solitar și distant, însă unul dintre cei care au reușit să ajungă la inima lui a fost fratele nostru Gheorghe Benea.

Înaltpreasfințitul Părinte Andrei, de asemenea, a avut o relație de prietenie deosebită cu fratele Gheorghe Benea. Slujirea și cuvântul Înaltpreasfinției Sale la înmormântare, la Lemniu, arată vădit că au avut, într-adevăr, o legătură aparte.

Cu Preasfințitul Vasile este ușor să ai o legătură duhovnicească, este adevărat. Dar nu este suficient să ai o legătură. Trebuie ca aceasta să aibă și intensitate…

Acum, din veșnicia lui, își îmbrățișează în dragoste familia și pe noi pe toți, într-o dragoste pe care doar el a știut s-o trăiască, astfel încât cu toții s-o resimțim și, în aceeași măsură, să-i imităm viața, lucrarea, gândirea.

Am lăsat intenționat la urmă Mânăstirea Nicula, deși ar trebui să mă refer la toate mânăstirile din Eparhia noastră. Văd aici Mânăstirea Cășiel, prin părintele duhovnic și maici. Prin domnul primar de la Ciceu-Mihăiești, văd Mânăstirea „Petru Rareș Vodă”. Cred însă că Mânăstirea Nicula a fost și rămâne cea mai importantă pentru sufletul său. Mi-aș fi dorit mult – i-am mărturisit acest lucru părintelui Grigorie – ca fratele Gheorghe să-și doarmă somnul de veci alături de frații lui, călugării de la Mânăstirea Nicula. El a ales însă să fie înmormântat alături de părinții săi din Lemniu. Acest gând al fratelui nostru Gheorghe are însemnătate duhovnicească și include tot ce am rostit eu până acum în sărace cuvinte. De aceea, trebuie să luăm aminte. Noi avem rădăcini cu adevărat dacă ne raportăm corect la moșii și strămoșii noștri și dacă, la rându-ne, lăsăm moștenire sfântă urmașilor urmașilor noștri, așa cum spunea Marele Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. Așadar, binecuvântat este gândul pe care l-au pus în lucrare doamna Livia și copiii săi.

Fratele Gheorghe a fost însă și va rămâne într-un chip și mai deplin alături de frații săi călugări niculeni, fiind trecut în pomelnicul obștii Mânăstirii Nicula, din anul 2000, când am fost numit stareț, până astăzi. Iar de azi înainte, va fi trecut la cei adormiți. Această calitate de a fi trecut în rândul obștii o au oamenii care înțeleg și viața monahală, nu doar sprijină ceea ce fac călugării în mânăstiri, așa cum am făcut noi și încercăm să facem pe mai departe, rectitorind Mânăstirea Nicula. Nu a fost doar atât – ne-a ajutat foarte mult material, e-adevărat, nu cred că putem estima cât de mult –, ci ne-a sprijinit și moral. Mi-aduc aminte, de pildă, de procesele pe care le-am avut, timp de cinci ani, la Mânăstirea Nicula, de presa care ne era împotrivă, dar pe care el știa cum să o abordeze. Dincolo însă de toate acestea, făcea într-adevăr parte din obștea noastră. L-am văzut rugându-se adesea. Știam că ore întregi, în fiecare zi, își făcea canonul de rugăciune, în particular, și, pe lângă aceasta, venea la biserică. Cei care ați fost la Petrești știți că și acolo a rânduit o zi specială să meargă la biserică, în cursul săptămânii, cu cei care îi erau apropiați. Câți dintre directorii de astăzi fac acest lucru?! Știți că la Combinatul de Celuloză și Hârtie din Dej a reușit în ultimii ani să deschidă o capelă. Câți dintre cei care conduc fabrici fac acest lucru?! Și nu doar că a deschis-o, dar în fiecare zi, când se ducea la serviciu, trecea prin capelă.

Mi-aduc foarte bine aminte – avem răzgaz acum să ne amintim, el se odihnește, să ne odihnim și noi dimpreună cu el –, când l-a chemat pentru prima oară pe Mitropolitul Bartolomeu la Combinat și, în sala festivă pe care o aveați dumneavoastră acolo, unde încăpeau destui oameni, ne-a vorbit tuturor despre ce înseamnă hârtia. Pe hârtie avem Biblia, pe hârtie este scris cuvântul lui Dumnezeu. Dar tot pe hârtie sunt dosarele din tribunale… Omul însă trebuie să înnobileze hârtia. Mai apoi, întâlnirea de la Combinat s-a repetat, an de an, îndeobște în ziua de 2 februarie, de Întâmpinarea Domnului, fiind și ziua de călugărie a Înaltpreasfințitului Bartolomeu, când slujea la Nicula. De asemenea, într-o zi de 2 februarie, tot la inițiativa domnului Gheorghe Benea și a Mânăstirii Nicula, întrucât, vedeți, exista o simbioză, Mitropolitul Bartolomeu a devenit Cetățean de Onoare al Municipiul Dej.

Aș încheia cuvântul meu tot cu versete din Ecclesiastul, dar nu înainte de a vă spune că mie, personal, îmi pare tare rău… Îl înțeleg pe Dumnezeu în lucrarea Lui și încerc să mă mângâi, însă este anevoie. Nu mă pun în situația doamnei Livia, nici a Alexandrei ori a Părintelui Grigorie, dar o asemănare pot face, pentru că eram foarte familiari unul cu celălalt și, prin urmare, mă doare sufletul și îmi plânge inima și-mi curg și lacrimile. Dar am și nădejdea că neastâmpărul roditor al fratelui Gheorghe, pe care l-a avut mereu pentru țara noastră, pentru neamul din care se trage și pentru noi toți, să-i rămână pe mai departe în chip de dialog cu Dumnezeul nostru.

Închei în același duh în care am început, gândindu-ne și la noi, cei care rămânem pe pământ, dar definindu-l, din nou, mai cu seamă pe fratele nostru Gheorghe:

„Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi o vreme pentru orice mişcare de sub cer: o vreme este să te naşti şi o vreme să mori, o vreme este să sădeşti şi o vreme să smulgi ce-ai sădit; o vreme este să ucizi şi o vreme să vindeci, o vreme este să dărâmi şi o vreme să zideşti; o vreme este să râzi şi o vreme să plângi, o vreme este să te tângui şi o vreme să joci; o vreme este să azvârli pietre şi o vreme să strângi pietre, o vreme este să îmbrăţişezi şi o vreme să fugi de îmbrăţişare; o vreme este să cauţi şi o vreme să pierzi, o vreme este să păstrezi şi o vreme să arunci; o vreme este să deşiri şi o vreme să coşi, o vreme este să taci şi o vreme să vorbeşti; o vreme este să iubeşti şi o vreme să urăşti, o vreme este pentru război şi o vreme pentru pace.” (Ecclesiastul 3, 1-8)

Dumnezeu să-l ierte, Dumnezeu să-l fericească și să-l odihnească în veci! Amin!


[1] Cuvânt rostit la trecerea în veșnicie a credinciosului ing. Gheorghe Benea, la priveghi, în 20 ianuarie 2021, la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Dej, și la înmormântare, în 21 ianuarie, la Lemniu, Sălaj.

[2] Vasile Avram, „Transilvania”, în volumul Călătoria de sâmbătă. Poezii. Cuvânt înainte de Mircea Ivănescu. Postfață de Ioan Mariș. Editura Ecclesia, Nicula, 2004.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Calea tămăduirii – de la suflet la trup

Calea tămăduirii – de la suflet la trup

Introducere Vindecarea frigurilor soacrei lui Petru a fost urmată de o adevărată serie de tămăduiri. În Betsaida se răspândise vestea că un mare tămăduitor a poposit în satul lor. Ca atare, toată lumea s-a bulucit la ușa pescarului devenit apostol. Unii voiau să-L...

Mitropolitul Andrei, misionarul pastoralist al vremurilor noastre

Mitropolitul Andrei, misionarul pastoralist al vremurilor noastre

„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte V-am poruncit vouă...!” (Matei 28; 19-20) Acesta este îndemnul pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-a dat ucenicilor Săi înainte de...

Chemarea – de la inima lui Hristos la inima noastră

Chemarea – de la inima lui Hristos la inima noastră

Aspecte introductive În centrul textului evanghelic la care suntem poftiți a medita astăzi se găsește apodictic chemarea. Înainte de a vorbi însă despre acest minunat leitmotiv, ar fi binevenite câteva precizări contextuale. Pericopa face parte din capitolul de debut...