Evanghelia zilei: Mc 7, 5 – 16
În vremea aceea au întrebat fariseii şi cărturarii pe Iisus: pentru ce ucenicii Tăi nu ţin datina aşezată din bătrâni, ci mănâncă pâine cu mâinile nespălate? Dar Iisus, răspunzând, le-a zis: bine a proorocit Isaia despre voi, făţarnicilor, precum este scris: poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, iar inima lui este departe de Mine; dar în zadar Mă cinstesc, învăţând învăţături care sunt porunci omeneşti. Căci, lăsând porunca lui Dumnezeu, ţineţi datina aşezată de oameni: spălarea ulcioarelor, a paharelor şi altele ca acestea multe, pe care le faceţi. Apoi le-a zis: bine este, oare, să lepădaţi porunca lui Dumnezeu, ca să păziţi datina voastră? Căci Moise a zis: cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta; cel ce va blestema pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moarte. Voi însă ziceţi: dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: corban!, adică dăruit lui Dumnezeu este lucrul cu care te-aş fi putut ajuta, atunci voi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa, călcând astfel cuvântul lui Dumnezeu, prin datina pe care aţi aşezat-o voi; şi, de felul acestora, faceţi multe. Apoi, chemând din nou toată mulţimea, le-a zis: ascultaţi-Mă pe Mine toţi şi înţelegeţi. Nimic din ceea ce intră în om dinafară nu poate să-l spurce pe el; ci cele ce ies dintr-însul, acelea îl spurcă pe om. De are cineva urechi de auzit, să audă.
„Inima acestui popor este departe de Mine”
Potrivit tradiţiei iudaice evreii Vechiului Testament, dacă nu-şi spălau mâinile până la cot, nu se aşezau la masă. Tot aşa, dacă veneau din piaţă şi nu se spălau, nu se aşezau la masă; şi aveau alte multe tradiţii transmise de părinţii lor, pe care erau datori să le ţină, precum: spălarea paharelor, şi a urcioarelor, şi a vaselor de aramă şi a paturilor.
Iisus împreună cu ucenicii Săi ies din acest cadru restrictiv, căci prin respectarea acestor tradiţii s-a ajuns la un formalism care era mai presus de Legea lui Moise. S-a ajuns să se pună accent mai mult pe datina oamenilor, pe obiceiurile lăsate de oameni decât pe rânduielile dumnezeieşti pe care Dumnezeu le-a trimis poporului Său prin slujitorul Său Moise. Despre aceasta a profeţit Isaia atunci când a zis:
„Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.” (Is 29, 13).
Cu alte cuvinte, sunt scrupuloşi cu practici externe ca spălările mâinilor şi picioarelor, dar nu sunt preocupaţi de cele interioare. Adevărata cinstire nu este la nivelul buzelor sau al mâinilor ridicate la rugăciune, ci la nivelul inimii. De aici acea împărţire a rugăciunii în rugăciunea buzelor, rugăciunea minţii şi rugăciunea inimii. Aceasta din urmă este starea desăvârşită de rugăciune. Orice rugăciune care se săvârşeşte în inimă este o rugăciune a inimii; o rugăciune în care mintea este unită cu inima; o rugăciune tăcută, când inima Îl ascultă pe Dumnezeu care vorbeşte prin Duhul Său.
Pe Dumnezeu Îl putem ruga din inimă şi fără să ne mişcăm buzele. Mişcarea buzelor sau rostirea cuvintelor nu sunt decât forme externe prin care se manifestă rugăciunea. Citim în întâia carte a Regilor că Ana, femeia lui Elcana, nu putea avea copii. S-a dus la Casa Domnului, la Cortul sfânt din Şilo şi s-a rugat cu lacrimi Domnului, făgăduindu-i:
„Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale, şi-ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da ţie şi nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici nu se va atinge de capul lui.” (1 Reg 1, 11).
Dar pe când se ruga ea aşa îndelung înaintea Domnului, preotul Eli privea la gura ei; Şi fiindcă Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se mişcau, dar glasul nu i se auzea, Eli socotea că ea e beată. De aceea i-a şi zis Eli:
„Până când ai să stai aici beată? Trezeşte-te şi te du de la faţa Domnului!” (1 Reg 1, 14).
Însă Ana i-a răspuns:
„Nu, domnul meu! Eu sunt o femeie cu inima întristată; nici vin, nici sicheră n-am băut, ci îmi dezvălui sufletul meu înaintea Domnului. Să nu socoţi pe roaba ta femeie netrebnică, căci din durerea mea cea mare şi din întristarea mea am vorbit până acum.” (1 Reg 1, 15 – 16).
Atunci Eli i-a zis:
„Mergi în pace şi Dumnezeul lui Israel să-ţi plinească cererea pe care I-ai făcut-o!” (1 Reg 1, 17).
Şi a născut Ana pe Samuel care va deveni judecător în Israel.
Sfântul Evanghelist Marcu aminteşte aici de profeţia lui Isaia: „Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine”[1] pentru a arăta că inima este centrul fiinţei omeneşti.[2] Ea este punctul de unde provine şi spre care converge întreaga viaţă duhovnicească. Potrivit Sfântului Macarie Egipteanul, inima este „locul unde se lucrează dreptatea şi nelegiuirea”[3] şi de aceea, spunem noi, este imperios necesar să ne curăţim omul interior al inimii.[4]
Au fost şi sunt multe datini şi obiceiuri care înlocuiesc Legea lui Dumnezeu. În Vechiul Testament Legea lui Dumnezeu dată prin Moise îndemna la cinstirea părinţilor:
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.” (Ies 20, 12).
Totuşi evreii au completat porunca lui Dumnezeu cu o serie de prescripţii, care erau porunci şi legi omeneşti. De fapt nu completau Legea, ci o desfiinţau. Acesta este cuvântul Domnului Hristos adresat fariseilor şi cărturarilor:
„Desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri aţi dat-o.” (Mt 15, 6; Mc 7, 13).
Cum anume? Moise a poruncit zicând:
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi „cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească.” (Ies 20, 12; 21, 17; Lev 20, 9).
Iar evreii învăţau zicând:
„Un om poate să spună tatălui său sau mamei sale: corban! adică: cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu.” (Mt 15, 5; Mc 7, 11).
Astfel, sub protecţia unei porunci omeneşti, evreul putea să nu mai facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa. Dar cinstirea cuiva se arată prin acţiune. Dacă-L cinstim pe Dumnezeu, ne arătăm cinstirea prin rugăciune de laudă şi de mulţumire. Dacă ne cinstim părinţii, ne arătăm cinstirea prin tot ceea ce facem pentru ei. Nimeni nu este scutit de la această poruncă. Cinstirea părinţilor este valabilă pentru orice omul, chiar dacă petrece în lume sau departe de lume, cum sunt călugării. Depinde însă de disponibilitatea de înţelegere a fiecăruia să pună în aplicare această poruncă.
[1] Is 29, 13.
[2] O. CLEMENT, E. BEHR-SIGEL, B. BOBRINSKOY, M. LOT-BORODINE, Fericita întristare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 107.
[3] Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, pp. 231 – 232.
[4] 1 Ptr 3, 4.
