În veacul trecut, o pleiadă de sfinți isihaști au scris despre folosul care se dobândește dintr-o prietenie duhovnicească, clădită hristocentric, sub înrâurirea legilor dumnezeiești. Înrudirea duhovnicească dintre nași și părinți nu poate fi redusă la o relație de politețe, la obligații sociale sau la întâlniri ocazionale. Dacă această legătură nu este fundamentată hristocentric, ea riscă să se transforme într-o simplă convenție, lipsită de conținut duhovnicesc.
Atunci când între aceștia există o autentică prietenie duhovnicească, întemeiată pe rugăciune, pe participarea la viața Bisericii și pe aceeași dorință de a trăi Evanghelia, copilul crește într-o atmosferă în care credința nu este doar predicată, ci trăită. El vede aceeași mărturisire de credință, aceeași conștiință bisericească și aceeași orientare către Hristos atât în familia sa, cât și în familia nașilor. În acest fel, înrudirea duhovnicească își împlinește adevărata menire, devenind o prelungire a lucrării Botezului în viața de zi cu zi.
