Însemnarea cu semnul Crucii, cel mai frecvent act liturgic creștin

de | sept. 11, 2021 | Catehetica

Semnul Sfintei Cruci este cel mai frecvent act liturgic creștin,  atât în ceea ce privește cultul public cât și cel particular.  Însemnarea cu semnul Crucii este un act sacramental comun  deopotrivă clericilor și credincioșilor laici. Toți cei botezați au dreptul și datoria să se însemneze cu semnul Crucii. De asemenea, trebuie menționat faptul că semnul Crucii, făcut pe frunte, este unul  dintre cele mai vechi ritualuri ale Bisericii creștine. Deja Tertulian, în veacul al II-lea, îl punea pe seama tradiției transmise din generație  în generație, ca pe un obicei creștin moștenit din timpuri străvechi:  „Dacă te întrebi că există asupra acestui obicei, adică de a-ți face  semnul crucii, vreo însemnare în Scriptură, ori în alte scrieri, vei  constata că nu există, ci doar transmis prin tradiție și fidelitatea credinței” . Iar Sfântul Vasile cel Mare îl menționează, alături de  rugăciunea făcută cu fața spre Răsărit, printre tradițiile nescrise provenite de la Sfinții Apostoli: „Despre dogmele păstrate în Biserică, pe unele le avem din învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiția apostolilor. Ambele forme de transmitere au aceeași putere pentru credință. Și oricine are o inițiere cât de mică în chestiunile bisericești nu va ridica obiecții împotriva acestei afirmații. Fiindcă, dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile (care n-au temei scris), ca și când n-ar avea mare însemnătate, am greși păgubind Evanghelia în cele esențiale. De exemplu, ca să amintesc de primul și cel mai obișnuit: ce temei au cei care speră în numele Domnului Hristos să se însemneze cu semnul Crucii? Din ce scriere am învățat să ne întoarcem spre răsărit în timpul  rugăciunii?

Originea acestui semn se află în cultul comunității iudeo-creștine. De aceea, pe bună dreptate, se poate afirma faptul că cinstirea generală a crucii este atât de veche ca și creștinismul însuși. La origine, semnul crucii însă, nu făcea aluzie la Pătimirea lui Hristos, ci desemna, mai degrabă, slava Sa divină. Pentru prima comunitate creștină, semnul Crucii era pus în legătură cu litera tau din alfabetul grecesc, a cărei grafie în vechime era „+”. Aceasta este, de altfel, și ultima literă a alfabetului ebraic, unde Îl desemnează pe Dumnezeu, precum omega, din alfabetul grecesc. Profetul Iezechiel prevestise deja că membrii comunității mesianice vor fi marcați pe frunțile lor cu acest semn: „Și a zis Domnul: «Treci prin mijlocul cetății, și însemnează cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui». Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: «Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nicio milă și ochiul vostru să fie necruțător! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar nu vă atingeți de niciun om, care are pe frunte semnul «+»! Și să începeți cu locul Meu cel sfânt»” (Iezechiel 9, 4-6). De asemenea, Sfântul Ioan Teologul în Apocalipsă amintește despre robii lui Dumnezeu pecetluiți pe frunțile lor (cf. Apocalipsa 7, 3) aceștia având numele Mielului și numele Tatălui pe frunte (cf. Apocalipsă 14, 1). Or, această pecete îi corespunde tocmai semnului lui Iezechiel. A fi pecetluit cu acest semn, exprima purtarea numelui lui Dumnezeu pe frunte. Dar, potrivit documentelor creștine din epoca primară, marcate profund de teologia iudeo-creștină, numele Tatălui este Fiul și Cuvântul întrupat. Așadar semnul Crucii cu care erau pecetluiți primii creștini reprezenta pentru ei numele lui Dumnezeu, adică Cuvântul, și însemna că aceștia erau închinați Lui. Poate așa se explică și faptul că unii dintre creștinii epocii primare purtau pe frunțile lor tatuat semnul crucii ca semn distinctiv. Imprimat în piele, acesta devenea o pecete de neșters.

Această simbolică se va modifica în mediul creștinilor proveniți dintre păgâni. La ei, semnul crucii va dobândi o altfel de interpretare, în conformitate cu grafia grecească a literei tau. Dacă era scrisă sub forma „+” ea se referea la instrumentul prin care S-a jertfit Hristos. Iar dacă era scrisă sub forma „X”, ea Îl desemna pe Hristos Însuși (χ este prima literă din cuvântul Hristos). În ambele cazuri, sensul fundamental era acela că cel botezat era închinat lui Hristos. Mai târziu, Răstignirea pe Cruce a început să fie asociată cu Învierea lui Hristos, astfel încât instrumentul pe care S-a jertfit Dumnezeu- Omul a dobândit o dublă semnificație, pe de o parte instrument al suferinței și al morții, pe de alta, biruință asupra morții, deci înviere și viață, căci „prin cruce a venit bucurie la toată lumea”. Crucea e astfel expresia puterii divine ce acționează prin moarte.

Semnul crucii apare mai întâi în legătură cu riturile baptismale. Pecetluirea cu semnul Crucii la botez era considerată expresia mântuirii și a devenit un act liturgic pentru noii botezați, care erau însemnați pe frunte și în alte părți ale trupului. Un episcop african din veacul al IV-lea, scria: „Nu v-ați născut încă, din nou, prin botez,  ci prin semnul Crucii ați fost zămisliți în sânul Bisericii” . Chiar și  în zilele noastre, primul act liturgic care deschide riturile prebaptismale, este însemnarea cu semnul Crucii a celui care vine spre Botez, la frunte, pentru minte, la gură, pentru cuvânt și suflare și la inimă, pentru că e centrul vital și spiritual al ființei umane. Sem- nul crucii devine astfel, un semn de identitate creștină. În epoca persecuțiilor creștinii se recunoșteau între ei și prin intermediul acestui semn. Iar înainte de a fi martirizați, Sfinții Mucenici se în- semnau cu semnul Crucii afirmând prin acest gest credința nestră- mutată în Domnul Hristos.

Alături de semnul Crucii făcut pe frunte cu degetul, sub formă de binecuvântare, apare în evul mediu timpuriu și semnul mare al Crucii, însemnat pe întregul corp . În decursul vremii, acest gest liturgic a avut însă diferite forme, în funcție de învățătura de credință pe care o exprima simbolic. Până astăzi, putem remarca, bunăoară, faptul că un creștin ortodox se însemnează altfel cu semnul crucii decât unul romano-catolic, sau decât unul care ține ritul vechi rusesc cel dinainte de reforma liturgică a patriarhului Nikon. În tradiția liturgică ortodoxă, semnul sfintei Cruci se face în felul următor: împreunăm cele trei degete mari de la mâna dreaptă, prin care simbolizăm Treimea, iar degetele mici le închidem în podul palmei, căci ele simbolizează cele două firi, dumnezeiască și omenească, a Cuvântului Întrupat. Apoi ridicăm mâna la frunte în numele Tatălui, o ducem la piept în numele Fiului și o trecem de la umărul drept la umărul stâng în numele Sfântului Duh. Astfel, semnul Crucii devine o mărturisire a credinței în dogmele fundamentale ale Ortodoxiei: Sfânta Treime, Divino-umanitatea lui Iisus Hristos și iconomia mântuirii noastre.

Părinții noștri întru credință, tâlcuind semnul Crucii, învață că fruntea omului închipuie cerul, pântecele pământul și umerii locul și semnul puterii. Ridicând mâna la frunte e ca și cum am cere Tatălui ceresc să sfințească mintea noastră neputincioasă și slabă și să o izbăvească de cugete rele. Ducând-o apoi la pântece, ne rugăm Fiului care S-a pogorât pentru mântuirea noastră să ne scape de patimi. Iar trecând-o pe la umeri, chemăm pe Sfântul Duh care împlinește lucrarea mântuirii noastre și pe toate le sfințește, să întărească și să sfințească puterile noastre spre săvârșirea faptelor bune; iar când zicem Amin, făgăduim înaintea lui Dumnezeu să ne facem vrednici de semnul crucii.

Sensul profund, sacramental și duhovnicesc, al acestui gest liturgic, precum și puterea ce izvorăște din el, sunt reflectate de poezia imnografică a Răsăritului ortodox. Creștinul dreptslăvitor crede că semnul Crucii este „semn dumnezeiesc”, „lauda creștinilor, armă nebiruită și întărire a credinței”, „păzitoare drept măritorilor creștini și slava mucenicilor”, „păzitoarea a toată lumea”, „podoa- ba Bisericii”, „stăpânirea celor ce conduc”, „întărirea credincioșilor”, „slava îngerilor și demonilor rană”. De aceea, ne și pecetluim atât de des cu acest semn.

Părinții Bisericii ne învață să facem semnul crucii cu credință și cu evlavie în toate împrejurările vieții noastre. Să îl facem corect, nu repezit și schilodit. Să îl facem lent și mare ca să ne cuprindă în întregime. „La orice ieșire din casă și plecare, la orice început și sfârșit, la îmbrăcare ori descălțare, înainte de a face baie, de a merge la masă, de a aprinde lumina, de a ne așeza în pat să ne odihnim ori de a ne așeza pe scaun, la orice treabă zilnică să ne însemnăm fruntea cu semnul Crucii”, ne învață Tertulian. Căci „totul este înfăptuit prin cruce”, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur. Botezul este înfăptuit prin cruce (într-adevăr trebuie să primești acel sphragis-pecete); punerea mâinilor se face prin semnul crucii. Fie că ne aflăm într-o călătorie, fie că suntem acasă, s-au oriunde ne-am afla, crucea e o mare binefacere, o armură salvatoare, un scut inexpugnabil contra demonilor” .

De aceea și Sfântul Chiril al Ierusalimului îndeamnă pe creștin: „fă acest semn și când mânânci și când bei, și când stai jos și când te culci, și când te scoli , și când vorbești, și când mergi; într-un cuvânt, în tot ceea ce săvârșești” .

Semnul Crucii, semn prin excelență, semnul lui Hristos, semnul identității noastre ne călăuzește întreaga noastră viață creștină cât timp petrecem în lume. Iar în ceasul plecării, semnul Crucii ne păzește sufletul de demoni în timp ce străbate văzduhul pentru a se prezenta în fața Dreptului Judecător. Acest fapt ni se relatează și în viața Sfintei Macrina, sora Sfinților Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa. Aceasta, înainte de a adormi în Domnul, și-a rostit rugăciunea și „și-a îndreptat mâna către față pentru pecetluire cu semnul Crucii”, apoi răsuflând puternic și adânc și-a încheiat viața. Credinciosul pleacă din lume, deci, pecetluit cu semnul Crucii și cu speranța învierii și a vieții eterne.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/simeonpintea/" target="_self">Arhim. Simeon Pintea</a>

Arhim. Simeon Pintea

Eclesiarhul Catedralei Mitropolitane și cadru didactul la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, specialitatea „Liturgică”. Realizator al emisiunii „Universul liturgic al Ortodoxiei” la Radio Renașterea.

Ultimele articole

Paraclisul care nu se va sfârși…

Paraclisul care nu se va sfârși…

„Cel ce simte ce-a pierdut, vrea să plângă ce a pierdut. Și cel ce dorește un lucru, ia asupra lui multe călătorii și necazuri, în stăruința de a dobândi lucrul dorit” (Avva Varsanufie, Filocalia XI). Acest articol este un manifest al orgoliilor regionale, al...

Iertarea îşi are rădăcina în iubire

Iertarea îşi are rădăcina în iubire

Trebuie spus că învăţătura Domnului Hristos are o excedenţă absolută. Maximalismul moral-creştin ne cere nu numai să-i apărăm, ci să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, să-i iertăm şi să le facem bine. În acest sens, ştiţi frăţiile voastre, că primul martir creştin, Sfântul...

Datoria Lui și îndatoririle noastre

Datoria Lui și îndatoririle noastre

Introducere Pericopa de astăzi este despre iertare. În fapt, e deschisă de un interesant preambul, creat de curiozitatea lui Petru. Acesta-L întreabă pe Învățător de câte ori pe zi ar trebui să-i ierte aproapelui care-i greșește. Și pentru a-l motiva în a pune în...

Semnificația Anului Nou Bisericesc

Semnificația Anului Nou Bisericesc

Spre deosebire de anul civil, care începe pe 1 ianuarie, anul bisericesc începe pe 1 septembrie, pentru că, după vechea tradiție, în această zi s-a început creaţia lumii şi tot în această zi şi-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică. În sinagoga din Nazaret,...

Mai multe din Catehetica
Despre Liturghia catehumenilor

Despre Liturghia catehumenilor

Sufletul ne îndeamnă să începem această cateheză cu un gând din Sf.Ioan de Kronstadt: „Ce poate fi mai măreț, mai mișcător, mai de-viață-făcător pe pământ decât slujirea Liturghiei? Aici se închipuie și se săvârșește cea mai mare Taină a iubirii lui Dumnezeu față de...

Ce este „Proscomidia”?

Ce este „Proscomidia”?

Împărăția din firidă, cum avea să o numească Mitropolitul Bartolomeu Anania, este locul tainic din biserică unde preotul pregătește darurile pentru Sfânta Liturghie. Acest loc se numește proscomidiar sau prothesis. De unde vine acest cuvânt? Din grecescul prothesis și...

Repere istorice despre Sfânta Liturghie

Repere istorice despre Sfânta Liturghie

Dintre toate slujbele pe care credinciosul ortodox le cunoaște, respectiv despre care poate spune câteva cuvinte, Sfânta Liturghie ocupă un loc de frunte. Încă de când creștinismul a făcut primii săi pași pe terenul înțelenit de gândirea și viața păgână, de când...

Despre moaște în învățătura ortodoxă

Despre moaște în învățătura ortodoxă

Sfinții, casnicii și prietenii lui Dumnezeu, stau înaintea noastră ca modele de urmat și ca mijlocitori. Nu este niciun dubiu că sfințenia este atinsă de toți care stau pe cărarea poruncilor divine. Sfântul este chipul omului mântuit, salvat. Kallistos Ware spune că...

Despre sfinți în învățătura ortodoxă

Despre sfinți în învățătura ortodoxă

Într-un context cultural materialist și puternic marcat de gândirea protestantă radicală, o gândire cvasi-iconoclastă, a vorbi despre oameni ca sfinți poate fi greu de înțeles. Așa cum am observat în cateheza precedentă, omul și-a pierdut, în ochii filosofiei...