Aceste însemnări nu întrunesc exigențele pe care trebuie să le aibă în vedere cineva atunci când întocmește un caiet de memorii. Aceste însemnări sunt mai degrabă reflecții duhovnicești, menite să ofere o panoramă asupra viețuirii înalte pe care monahismul athonit a cultivat-o vreme de peste 1000 de ani.

Aceste reflecții îi privesc îndeosebi pe mirenii care escaladează muntele contemplativ, în căutarea curățirii sinelui. O curățire care trebuie începută în lume, prin căutarea și menținerea unei legături cu duhovnicul. Sfaturile Părinților de la Athos sunt de foarte mare ajutor și folos, în măsura în care noi dispunem de temelia viețuirii în Duh, clădită pe relația duhovnic- fiu duhovnicesc.

Muntele Athos nu încetează să arate că noi ( mirenii), împreună cu ei ( monahii),  avem aceeași vocație: simțirea transcendentului prin experiența personală a dumnezeirii. Dar ceea ce-i lipsește omului contemporan este curajul și determinarea spre o viețuire care să îl facă transparent, sensibil la cele duhovnicești. Îi lipsește curajul de a crede că Dumnezeu e aproape de el, că este lăuntric.

3 octombrie 

Între metamorfoze și afluxul pelerinilor, Athosul rămâne o sursă de energii dumnezeiești, izvorâte din rugăciunile monahilor. Dincolo de acest aspect, rămâne la atitudinea fiecăruia dacă vrea să coboare sau nu Athosul în inima sa. Azi, e la îndemâna oricui să staționeze în Karyes și să se izbească de mirenizarea capitalei pustiei. Dar dacă ar trebui să ne tulbure ceva, acel ceva ne privește, pentru că le-am invadat liniștea cu neliniștea noastră, cu toate problemele noastre care puteau fi diminuate, căutând să avem o legătură strânsă cu duhovnicul. Foarte mulți pelerini nu reușesc să își împlinească datoriile duhovnicești pentru că nu au duhovnici și nu se împărtășesc decât la soroace. Astfel, diavolul primește drepturi, iar omul se lasă pătruns de duhul nepăsării. În acest context, alege să peregrineze la Athos, în căutarea unor răspunsuri care să-l odihnească duhovnicește. Însă fără o temelie solidă, cuplată la viața duhovnicească, e cu neputință ca harul să lucreze.

A coborî Muntele Sfânt în inima ta înseamnă a pune început bun, a imita bărbăția duhovnicească a pustnicilor. La Athos nu bifăm locuri, nu trebuie să căutăm pangare și gustul măslinelor kalamata. La Athos căutăm să gustăm din lucrarea făptuitoare a monahului, din mireasma sfintelor slujbe, încercând să trăim pentru câteva zile monahicește, și să luam cu noi în lume bărbăția monahilor și angajarea în lupta cu patimile.

M-am ferit să judec unele lucruri care nu mi se par în duhul Athosului ,,vechi” pentru că am simțit pe propria piele lucrarea vrăjmașului, care atunci când găsește momentul prielnic să înhațe, o face fără milă. Noi, care ne lăsăm păgubași, în voia vrăjmașului, făcându-i toate jocurile posibile, nu vom înțelege pe deplin  lupta monahului. Eventual, înjunghiem sfințenia și arătăm spre căderile lui.

Să zicem că am văzut un aghiorit fumând. Ce fac în această situație? Mă învârtoșez cumplit ? Sau pun acest lucru pe seama vrăjmașului care seceră necontenit? Îl mai pot privi ca aghiorit sau nu?

Răspunsul acestor întrebări ține de calitatea noastră duhovnicească. În conformitate cu cât am adunat sau risipit, acela va fi și răspunsul. De regulă, omul fără smerita cugetare își îndreptățește propriile patimi, dar le condamnă pe cele ale aproapelui.

Oare, câți dintre noi avem bărbăție și câți suntem dispuși să luptăm împotriva a ceea ce ne subjugă? Dacă vorbim din ipostaza omului aservit, putem vedea totul trunchiat. De aici… toată zavistia.

4 octombrie

Sunt situații când prietenii mă provoacă să vorbesc despre măreția mănăstirilor de la Muntele Athos. Dar ce să le vorbesc despre ceva ce ochii mei nu au văzut iar sufletul nu a simțit?

Am fost atras de măreția mănăstirilor, dar firea mea n-a simțit niciodată să hoinărească prin pustie. N-am fost niciodată o fire curioasă, iar pe de altă parte îmi place să mă hrănesc din isihie.

În timpul studenției, când petreceam câte două-trei luni în același loc, aveam binecuvântare să explorăm alte locuri. Aveam ca ghid un monah care ne iniția în tainele cărărilor străbătute de sfinții aghioriți din vechime.

Uneori aceste cereri mă amuză. Le vorbesc din cărți, fără ca eu să fi vizitat nici măcar 20% din măreția pustiei. Dar în sinea mea sunt fericit. Pronia dumnezeiască a făcut ca prin intermediul unei burse de practică, să descopăr un loc cu viețuire isihastă, departe de zgomotul pelerinilor. Acestui loc îi spun ,,acasă”, pentru că aici mi-am petrecut vacanțele studențești, iar mai apoi concediile. În acest loc am cunoscut pe viu tradiția acetică și isihastă a Muntelui Athos. Astfel, n-am mai fost nevoit să caut altceva. Mănăstirile, icoanele, odoarele de preț, sfintele moaște de pe întreg tărâmul athonit, pe toate le port în adâncul sufletului, cu gândul că le-am vizitat și la care m-am închinat.

Sentimentul pe care ți-l produce Muntele Athos nu se limitează la stările idilice pe care le purtăm cu noi în drumul spre casă. De fiecare dată când m-am întors în malaxorul lumii, cea mai incomodă întrebare a fost legată de lucrurile tainice, pe care fiecare dintre noi le simțim diferit. Întrebare ea ,,Cum a fost?”, m-a răvășit întotdeauna ! Poate acesta a fost și motivul pentru care am preferat să stau departe de mulțime, cel puțin o scurtă perioadă. Doar în felul acesta mi-am putut prelungi momentele și programul liturgic, coborând locurile sfinte ipostatic în mine și în chilia mea cea lumească. Să fim prudenți! Împărtășim oamenilor frânturi sau clipe, dar niciodată totul, pentru că de cele mai multe ori, oamenii doresc alte realități, nu adâncime duhovnicească.

5 octombrie ( tovărășia cu monahul )

M-am ferit de tovărășii pentru că ele sunt semințe aruncate de diavol cu scopul viscerării monahului. Avem obligația să nu stârnim războaie, să nu le dăm monahilor motive de tulburare. Universul monahului este construit în jurul singurătății, iar dacă aceasta este știrbită, îl predispunem. Monahul este liturghie, iar în liturghie suntem hrăniți de tăceri, pătrunși de prezența lor discretă.

Acela care caută tovărășiile, caută în monah cele ale lumii. Trupescul nu caută în duhovnicesc curățirea de patimi, imitând eroismul, ci doar momente de reflecție, un dialog prin care să se afirme. Tovărășia nu este o relație duhovnicească, ci un prilej speculat de diavol, prin care urmărește să-l întoarcă pe monah de la adevăratul scop.

6 octombrie ( despre duhul nopții și Liturghia la crăpatul zorilor)

În lume, noaptea este universul meu, poteca pe care pășesc în căutarea trezviei. Ceea ce deprind la Muntele Athos încerc să desăvârșesc în lume. În mare parte nu-mi iese nimic, dar mai bine mor în această luptă decât să mor cu gândul că n-am avut bărbăția să calc în arenă. Poate, într-o mică măsură, dintre toate cele pe care le-am văzut și simțit aici, râvna de a priveghea am coborât-o în mijlocul orașului. Noaptea este mai frumoasă decât ziua și mai plină de liniște. E un mod de viețuire care îmi subțiază firea și mă face să simt diferit ceea ce citesc. Ziua o dedic teologiei academice, pe când noaptea -, sfinților de la Academia pustiei.

Pentru călugări, noaptea înseamnă război și rugăciune. Războiul este aprins și uneltit de diavol cu armele pe față, încercând să-l ucidă lăuntric pe călugăr, rupându-l de la cele duhovnicești. Atât de mare este războiul, încât, unii încep să simtă o saturație față de virtuțile monahale, cu toate că ele dau tonul despătimirii. Doar să ne imaginăm cât de periculos este să-i faci jocul vrăjmașului, încât e în stare să te facă să urăști ceea ce cândva ai iubit cel mai mult.

Cel care trăiește în ascultare deplină, e ferit de aceste stări. Harul starețului îl ține aproape de cele dumnezeiești, amintindu-i menirea.

La Athos, nopțile au duhul lor specific, inițiator în tainele Cerului prin dumnezeiasca Liturghie. Liturghia săvârșită la crăpatul zorilor ( ora 6:60-7:00), exprimă multă frumusețe și profunzime. Parcă poți vedea cu ochi trupești funcția iconică a monahului slujitor, care la Liturghie Îl întruchipează pe Hristos. Monahul slujitor se comportă ca un adevărat mistic -, discret, fără prea multe gesturi care să distragă. Preotul trebuie să fie parte din taina lui Hristos, pentru că atunci când săvârșește Liturghia, potrivit Arhimandritului Emilianos Simonopetritul, ,,el este Hristos, pentru că e preot, așadar chip al lui Hristos”.

Cred cu tărie că această moștenire lăsată de aghioriți trebuie să rodească înlăuntrul fiecărui slujitor. Frumusețea unei liturghii este dată de unirea în același duh, conștienți că suntem în Împărăția lui Dumnezeu, că Liturghia ne dă prilejul să gustăm din ea. În marea familie a Trupului tainic al Domnului, scopul este unirea, dragostea, bună-cuviință, toate având la bază lor smerita cugetare. Fără smerita cugetare și fără a ne cerceta pe noi înșine, nu putem iradia pace și dragoste. Ne vom strecura prin rândurile oamenilor egolatri, care caută mai mult la dreptatea omenească decât la dreptatea dumnezeiască.

8 octombrie ( ajunul privegherii)

La noapte se va săvârși privegherea întru prăznuirea Sfântului Ioan Evanghelistul. Dacă am iubit ceva mai mult la Muntele Athos, acel lucru a fost experiența privegherii de toată noaptea. Te simți ca într-o arenă: în luptă cu somnul, cu gândurile, cu firea slăbănogită de patimi, cu tine însuți. Dar în această luptă harul ne întărește, iar Dumnezeu trimite putere de sus, încununând la timpul efortul ascetic. Cunosc acest lucru din proprie experiență. N-am cerut nimic în schimbul străduinței, pentru că nimic m-am întreprins cu inima curată. Însă Hristos mi-a dat ca un adevărat boier și m-a îndestulat cu tot ceea ce a crezut El că îmi este mai potrivit.

Privegherile de noapte devin mai dinamice când ele își găsesc finalitate în Euharistie. Conștienți că trebuie să ne împărtășim, devenim mai atenți, mai asumați, încercând să luptăm cu mai multă bărbăție. În felul acesta, înmulțim răbdarea și nevoința, coborând troparul Miezonopticii în adâncul inimii noastre: ,,Iată, Mirele vine în Miezul nopții..” Gândul că Mirele vine, trebuie să ne facă să parcurgem privegherea în rugăciune permanentă, cu minte trezvitoare.

Dacă stăm bine să ne gândim, întreaga viață a monahului aghiorit nu este în fond decât o priveghere continuă. O luptă cruntă la care diavolul participă cu noi arme și meșteșuguri. ,,Ori te mănânc eu diavole, ori mă mănânci tu pe mine”, zicea Cuviosul Iosif Isihastul. Aici, fiecare zi este o mucenicie, un martiriu pentru dragostea lui Dumnezeu. Eroism duhovnicesc, nu altceva.

9 octombrie, Mănăstirea Vatoped

Într-un anume context, pentru prima dată părăsesc perimetrul Chiliei. Ce îmi place la această Chilie românească este simplitatea. Simplitatea atrage harul și dorința de a rămâne în neagoniseală. Agonisirea este, din păcate, un element des întâlnit. Însă la pachet cu această dorință vine și împrăștierea minții, adică tulburarea. Aceasta perforează duhovnicescul și taie orice elan ascetic.

10 octombrie

Pe undeva în Cărarea Împărăției Cuviosul Arsenie de la Prislop scria: ,,Oricât ni s-ar părea de neobișnuit, dar adevărul rămâne: că ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca să învățăm a ne lepăda de ea și să o căutăm pe cea adevărată”.

A te lepăda de lume ca mirean înseamnă a nu primi nimic din ceea ce e în afara lui Dumnezeu. Iar a căuta lumea cea adevărată înseamnă a te împărtăși de darurile lui Dumnezeu revărsate asupra creației.

12  octombrie ( plecarea)

Iată că a venit și momentul plecării. Chilia la care am stat este continuatoarea duhului vechilor aghioriți, desăvârșit prin spiritualitatea isihastă a Cuviosului Dionisie de la Colciu. Un duh tare, ascetico-liturgic, axat pe sfintele privegheri, nevoință și viață monahală simplă.

Autor: teologul Grigore Constantin