Părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru s-a născut la data de 18 martie 1972, în localitatea Costuleni, județul Iași. A urmat școala generală și treapta întâi de liceu în localitatea Bălan, județul Harghita (1978-1986). A absolvit Seminarul Teologic Ortodox din Cluj-Napoca, în 1994, apoi a fost admis la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, unde a urmat cursurile Secției de Teologie Pastorală, până în 1998.

Între anii 2015-2022, a urmat Studii Doctorale la Institutul de Istorie „George Barițiu”, al Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, sub coordonarea Prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române.

Părintele Dumitru Cobzaru este o persoană cu un palmares științific, spiritual și teologic impresionant, în decursul prodigioasei sale cariere, puse în slujba lui Dumnezeu, ocupând poziții dintre cele mai diverse, dar care i-au permis o devenire transdisciplinară remarcabilă. A fost, pe rând: rasofor, diacon, ieromonah, secretar și eclesiarh, egumen, duhovnic, pedagog, preot militar, stareț, exarh, fondator de editură, scriitor și, nu în ultimul rând, slujitor al Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca.

Îi mulțumim părintelui Dumitru Cobzaru pentru că a avut amabilitatea să răspundă, pentru cititorii Știrilor Transilvaniei, întrebărilor noastre, care își propun să fie o succintă (dar interesantă) incursiune în ceea ce presupune astăzi vocația și misiunea preoțească în tumultul societății moderne.

Mihai Talpos: – Într-o societate consumeristă, în care competiția permanentă a devenit un „modus vivendi”, este performanța o ispită pentru oamenii care încă nu s-au îndepărtat de Hristos? Dacă da, în ce fel se poate păzi un credincios de această ispită a performanței, fără a risca să fie marginalizat de societate?

Arhim. Dumitru Cobzaru: – În general, dar și punctual, pentru un creștin devenirea este termenul cel mai potrivit, omul fiind din fire într-o continuă dinamică, problema rămâne în ce fel excelează, deoarece palierele sunt diferite: cele care se cultivă în viața duhovnicească, în dimensiunea spirituală sau intelectuală, emoțional (trupesc) sau profesional, sau, pur și simplu, material. Ele sunt amestecate, însă suntem datori să le disociem sau măcar să le „convertim”, să le dăm sens(uri), care ne îmbogățesc ființa(rea) noastră personală, dar și socială.

Un om duhovnicesc nu-i poate incomoda decât pe cei rău intenționați sau opozanți, înstrăinați de Dumnezeu sau mândri (plini de sine). Între oamenii preocupați de virtute și îndumnezeire, nu există o competiție reală, ci, dimpotrivă, o continuă „molipsire” și susținere reciprocă, nici măcar invidie „sfântă”!

Când vorbim de omul spiritual sau intelectual, cred că ar trebui să fie la fel, însă, din păcate, aici lucrurile stau diferit. Vorbind de spirit, de intelect, de rațiune, ar trebui să operăm tot în comuniune cu Dumnezeu și, respectiv, cu semenii și, atunci, totul s-ar „consuma” firesc. Însă, fără duh, spiritualul e lipsit de viață, intelectul, de înțelepciune, iar rațiunea, rece. Prin urmare, apare concurența lipsită de scrupule, mândria și narcisismul, autosuficiența și umilirea, disprețul și idolatria, sau, de ce nu?!, problema inteligenței artificiale, care este o scăpare de sub control a derapajului inteligent, dar nu înțelept!, fără discernământ.

Profesional și emoțional, e de dorit să fie conjugat totul în favoarea celorlalți, a semenilor, a tuturor ființelor, a naturii înconjurătoare, a vieții în general, și-atunci, ar fi raiul pe pământ! Însă – din păcate, este un însă! – interesele personale sau de grup, performanțele imediate și câștigurile nejustificate, luxul și comoditatea, exacerbarea emoțiilor și a instinctelor (de multe ori, animalice) fac să degenereze inclusiv cele mai nobile activități și simpatii umane; de exemplu: medicina în tandem cu industria farmaceutică, energia nucleară cu armele de distrugere în masă, procreația cu sexualitatea excesivă și altele…

Material, ar fi multe de spus…, cert este că se pierde din vedere efemeritatea lui. El produce efecte imediate și ne ține prinși într-o gravitație defectă. Or, materia este sortită transformării permanente, în cele din urmă va fi „un cer nou și un pământ nou” (Apocalipsa 21, 1). Dumnezeu a rânduit ca noi să stăpânim „cerul și pământul și toată podoaba lor” (Facerea 2, 1), cu înțelesul de totalitate a ființelor care le populează, dar în calitate de gestionari și nu proprietari!

Având în vedere suma tuturor celor amintite și înțelegând punerea lor în ordinea firească, societatea însăși se vindecă și se poate respira în voie lângă oricine!

Mihai Talpos: – În calitate de duhovnic ascultați multe povești de viață, care mai de care mai tulburătoare. Ați remarcat, în ultima vreme, că poveștile de viață sau chiar starea psihică a fiilor dumneavoastră duhovnicești sunt afectate direct de zbuciumul lumii moderne (pandemii, războaie, alegeri anulate, crize economice, neînțelegeri diplomatice etc.)? Dacă da, în ce sens? Ne-ați putea da niște exemple (nenominale, desigur)?

Arhim. Dumitru Cobzaru: – Da, totul ne influențează, direct sau indirect. Important este să le „convertim” pe toate, cum ziceam, în favoarea noastră. Vorba ardeleanului: „în tăt răul e și-un bine” sau a englezului: „it’s a blessing in disguise”, tot răul e spre bine, o binecuvântare deghizată. Da, oamenii suferă și, chiar dacă încearcă echilibrul, cad, de multe ori, sub poveri grele și diverse. Unii reușesc, alții mai puțin sau deloc, însă toți au șansă; încerc întotdeauna să conving că sunt soluții, cel puțin Dumnezeu le are, și trebuie recurs la ele. Pandemia a făcut mult rău, dincolo de boala în sine, a accentuat dezbinarea și a declanșat ura la toate nivelurile sociale. Războaiele nu se justifică în era noastră, cel puțin nu la modul uciderii semenului și distrugerii în masă – cu siguranță că înțelepciunea (și nu inteligența) diplomației poate salva omenirea de la asemenea erori. Alegerile, chestiunile politice, în general, ar trebui să fie ghidate de o înaltă moralitate și responsabilitate. Crizele economice ascund întotdeauna crize morale. Neînțelegerile diplomatice sunt sub semnul puterii și al mândriei, la ce să te aștepți? Și, atunci, apare starea de neputință, de deznădejde sau, cel puțin, de lehamite (să folosesc cuvântul unui mentor determinant din viața mea). Rezultatul este că Dumnezeu ne-a „ascultat” „rugăciunile”: „vrem spitale și nu catedrale!”, „libertate, egalitate, fraternitate!”, însă nu în duhul Lui, ci al omului căzut…, iertare!

Mihai Talpos: – O cunoscută mărturisitoare din închisorile comuniste (Aspazia Oțel Petrescu) spunea foarte frumos că „țelul final al unui neam, ca și al unui individ, nu este plăcerea, fericirea pământească, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea”. Va mai „învia” poporul român, părinte? Generația de astăzi mai este, după părerea dumneavoastră, dispusă la jertfă, fără de care Învierea nu este posibilă?

Arhim. Dumitru Cobzaru: – Nădejdea e salvatoare! Da, cred că există șansă, este Înviere! Oamenii, în general, în situații-limită, își afirmă întreaga disponibilitate pentru un crez și luptă până la jertfă. Avem în vedere aici lupta antirevizionistă, soldată la Cluj cu greva studenților din 1946, lupta anticomunistă – și aduc aminte recenta canonizare a Sfântului Preot Mucenic Liviu-Galaction de la Cluj. Este nădejde, la Cluj: bisericile sunt arhipline, universitățile și școlile, chiar cele confesionale, în top, economia pare în echilibru, siguranța publică e în „grafic”, așadar, fruntea sus! Ați amintit de Aspazia Oțel Petrescu, dar câți alți mărturisitori și sfinți are România și poporul nostru, „Sus inimile!”

Mihai Talpos: – Se spune că fiecare om își găsește modul său de a comunica agreabil „cu viața”. Unii, ce iubesc poezia, scriu poezii, alții, cu veleități muzicale, cântă sau compun melodii… și așa mai departe. Care este modul dumneavoastră, o persoană cu harul preoției, de a „sta de vorba cu viața”?

Arhim. Dumitru Cobzaru: – Există o povestire despre un violonist care și-a propus să schimbe lumea prin muzică și a început să cânte în locuri publice, astfel încât să-i impresioneze pe oameni. La început, a reușit, însă, pe măsură ce treceau zilele, oamenilor le-a pierit interesul și a fost întrebat pentru ce mai cântă, fiindcă nu și-a împlinit idealul, iar el a răspuns: „Acum cânt ca să nu mă schimbe lumea pe mine!” Aici ar fi cheia răspunsului, să fac tot ce este îngăduit și de folos, astfel încât să mă regăsesc pe mine însumi în adevărata mea dimensiune sau identitate, fără să pun în dificultate sau să agresez personalitatea cuiva, iar aceasta este posibil doar în Dumnezeu și lucrurile care-L reprezintă – ați amintit poezia, muzica, preoția, și câte altele sunt compatibile cu Dumnezeu făcut Om și omul făcut Dumnezeu.

În ce mă privește, încă de când mă știu pe lume, am iubit Biserica și slujirea ei și mi-am dorit preoția, fie și doar pentru o singură Liturghie. Dumnezeu a făcut în așa fel – chiar dacă eu m-am mai poticnit –, încât să-I fiu slujitor și „interpret” încă de la sânul mamei mele și, apoi, concret, de când am fost consacrat efectiv. Așadar, eu nu stau de vorbă cu viața, ci trăiesc Viața!

Mihai Talpos: – Îmi imaginez că scrisul, pentru o față bisericească, reprezintă o permanentă și complicată căutare între constrângerile lumești și cele bisericești. Cu toate acestea, dumneavoastră, prin cărțile scrise, reușiți să transmiteți cititorilor crâmpeie de înțelepciune, adevărate particule de energie celestă sau chiar scântei de iubire divină. E suficient să amintim de emoționanta carte intitulată: „Fiule, m’am vrut să-ți fiu candelă de ceas târziu”, apărută la Editura Renașterea, în anul 2017. Cum reușiți să rămâneți un scriitor deopotrivă folositor și creativ?

Arhim. Dumitru Cobzaru: – Cărțile, vorbitul și scrisul sunt „consecințele” slujirii la Altarul străbun. Sigur că și-au avut rostul lor și studiile, dar preoția, viața monahală și credincioșii (mai ales fiii duhovnicești și ucenicii) m-au profilat și ca om al literelor, mai degrabă al cuvintelor care poartă în ele viață, se întrupează în cei ce le ascultă, citesc, însușesc. Aș spune că lor le datorez toate cărțile și rostirile mele și trebuie să mărturisesc că am împlinit și o ascultare a iubirii părintelui meu duhovnic, de aceea, tuturor: Recunoștință!

Mihai Talpos: – În final, ce îndemn vreți să transmiteți cititorilor noștri într-o perioada atât de specială din an, cum este aceasta a Postului Sfintelor Paști?

Arhim. Dumitru Cobzaru: – Postul Sfintelor Paști este prilejul cel mai îndemână de a-ți reconsidera existența, ființarea. Este o recapitulare a istoriei întregii umanități, de ce nu și a mea?!

Mihai Talpos: – Vă mulțumim mult pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor noastre. Doamne, ajută!

Articol preluat din: stiriletransilvaniei.eu