Intrarea noastră în Biserică

de Eseu

Pe 21 noiembrie sărbătorim împreună Intrarea Maicii Domnului în Biserică, motiv suficient de serios pentru a ne chestiona asupra proprii noastre aduceri în biserică. Dacă aducerea Maicii Domnului în templu la vârsta de trei ani însemna consacrarea acesteia ca slujitoare devotată a Dumnezeului Celui Viu, noi putem aprecia în viața noastră efortul pedagogic și creștinesc pe care părinții noștri l-au făcut pentru consolidarea a ceea ce numim „bun-simț” sau „cei șapte ani de acasă”.

Recunoștința continuă păstrată în inimile noastre, zâmbetul filial în fața ostenelilor lor, este puțin din ce putem exprima în mulțumirea noastră sufletească datorată sau din legătura nevăzutelor fire care ne unesc sub acoperișul unui același acasă.

Observăm însă că în evoluția ei culturală, societatea a acumulat, prin supralicitarea unor cazuri excepționale și triste, sensibilități ce complică relația    părinte-copil. Acestor situații le datorăm azi un spirit complicat al paternității întrucât tatăl și/sau mama, deși dorește să ofere copilului lor doar ce e mai bun pe Terra, sfârșește totuși prin a-și pune întrebări legate de libertatea de alegere a viitorului cetățean. E consimțită astfel o tragi-comedie legată de proceduri medicale („să-l vaccinăm sau nu!?” etc.), meniuri puritane („zahăr dublu rafinat sau zahăr de trestie sau free sugar” etc.) și educație aleasă (homeschooling, școală de stat sau privată) și, în final, ținta noastră, educație religioasă sau istorie a religiilor. Și cu cât suntem martori la mai multe pledoarii despre esențialitatea și exclusivitatea unor alegeri în detrimentul altora, cu atât nu reușim să ne apropiem de concluzii. Toate alegerile părinților agitați de certitudini tind să complice viața celui crescut în sânul familiei.

Nu, acesta nu e un eseu despre urgența instituționali-zării educației încă de la vârste fragede, în care nu cred, și nici despre educația extra-institu-țională sau libertatea părinților în alegerile pentru cei mici. Acesta e un text despre recunoștință.

Atunci când Ioachim și Ana au adus-o la templu pe Maica Domnului, cu siguranță nu au fost sfâșiați de întrebări interminabile despre viitoarea biografie a fiicei lor. Bineînțeles că această raportare avea ceva din cultura vremii, dar mai presus de toate, în mod universal și uman, ei au ales să ofere Mariei lucrul cel mai valoros din viața lor. Rămânea în seama acesteia, ca în anii următori, să aprecieze justețea și opțiunile ei de viață (câte puteau fi).

Lucrurile se întâmplă azi în sens invers. Nu mai credem în recunoștința viitoare a propriilor copii și îi bombardăm de mici cu șanse egale de viață pentru ca mai târziu, atunci când ei singuri vor alege, să nu ne poată reproșa nimic. Și această logică, această scădere a credinței în dragostea propriilor copii, în posibilitatea (ne)recunoștinței sau reproșului lor, aceasta ne agită încă de acum.

Astfel încât, atunci când le vorbim despre Dumnezeu, le prezentăm o oarecare posibilitate ca Cineva să existe și dacă totuși există, există „după ce împlinești 18 ani”. Refuzăm să oferim simplu, cald, sincer și părintește darul cel mai de preț al vieții noastre pentru că s-ar părea că, până la vârsta majoratului, Dumnezeu nu există; ulterior depășirii convenției sociale a maturității, Dumnezeu e liber să aleagă orice fel de intervenție în viața noastră pentru a ne convinge că există.

Frica de (ne)recunoștință ne-a transformat în ființe instabile și care nu dăruiesc, deși ar trebui să dăruim cu mult mai multă convingere ceea ce nu avem în mod îndestulător, după sugestia inspirată a monahului de la Rohia.

Să ne întoarcem la intrarea în biserică. Mitropolitul Antonie de Suroj descria credința într-o parabolă modernă în care se imagina noaptea pe o plută în largul oceanului, purtat de valuri într-o liniște tainică și fascinat de bolta cerească. Nu e totul, pentru că odată ajuns la mal și pășind agale pe nisipul plajei, omul va trăi certitudinea valurilor care îl leagănă, va avea încredințarea că ceva nevăzut locuiește adânc în el, va crede și va păstra toată viața această comoară.

În egală măsură și noi, fiii oamenilor și fiii lui Dumnezeu, ducem cu recunoștință în cămăruța sufletului nostru taina unei certitudini primite de la Dumnezeu și încredințată prin dragostea părinților. Nu, nu e inducție psihologică, să nu uităm că eram singuri pe ocean.

Acum ne putem întoarce la sărbătoarea noastră de la începutul Postului Crăciunului și să ne gândim la recunoștința Maicii Domnului și, de asemeni, a noastră: mulțumesc tată, mulțumesc mamă, mulțumesc Doamne Iisuse Hristoase că mi-ați dat doar ce era mai important în viață și anume certitudinea recunoștinței. Acum am intrat în Biserică.


Text apărut în revista Renașterea nr. 11, 2020, p. 5.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
„Aproapele” și mântuirea noastră

„Aproapele” și mântuirea noastră

Aspecte introductive             Episodul de astăzi face parte dintr-un capitol extrem de dens din punct de vedere teologic. Și bogat în evenimente. În debutul lui, Învățătorul își surprinde discipolii. Alege...

Dumnezeul ce tămăduiește și învie

Dumnezeul ce tămăduiește și învie

Aspecte introductive Capitolul ce găzduiește pericopa evanghelică de astăzi, cel de-al optulea al relatării lui Luca, e unul amplu și dens în informații. Hristos e prezentat aici în mai multe ipostaze. Tămăduiește, propovăduiește, călătorește și nu refuză nimănui...

Bogăția, fariseismul și Împărăția lui Dumnezeu

Bogăția, fariseismul și Împărăția lui Dumnezeu

Text și context Plasată în cel de-al șaisprezecelea capitol al Evangheliei după Luca, pericopa de astăzi face parte dintr-o înșiruire de parabole, rostite de Mântuitorul Hristos, în cadrul cărora se vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu și dobândirea ei. Învățătorul...

Fără iubire nu există iertare, există compromisuri

Fără iubire nu există iertare, există compromisuri

Că și cuvântul ăsta, iertare, prea l-am făcut praf, l-am eviscerat și l-am umplut ca pe gogoșari, etimologie regresivă, asta am făcut. ”L-am iertat, părinte, l-am iertat, viața merge înainte!”N-ai iertat nimic, asta-i vrăjeală. Ai făcut compromisuri, n-ai iertat....

Omul și dorința de a fi erou

Omul și dorința de a fi erou

„Care este diferența dintre un erou și un laș? Amândoi se simt exact la fel în interior: amândoi se tem de moarte, amândoi se tem că vor fi răniți. Singura diferență dintre cei doi se rezumă la ce anume fac ei. Omul laș refuză să înfrunte ceea ce are de înfruntat....