Intrarea noastră în Biserică

de | nov. 20, 2021 | Eseu

Nu, acesta nu e un eseu despre urgenţa instituţionalizării educaţiei încă de la vârste fragede, în care nu cred, și nici despre educaţia extrainstituţională sau libertatea părinţilor în alegerile pentru cei mici. Acesta e un text despre recunoștinţă.


Pe 21 noiembrie sărbătorim împreună Intrarea Maicii Domnului în Biserică, motiv suficient de serios pentru a ne chestiona asupra proprii noastre aduceri în biserică. Dacă aducerea Maicii Domnului în templu la vârsta de trei ani însemna consacrarea acesteia ca slujitoare devotată a Dumnezeului Celui Viu, noi putem aprecia în viaţa noastră efortul pedagogic și creștinesc pe care părinţii noștri l-au făcut pentru consolidarea a ceea ce numim „bun-simţ” sau „cei șapte ani de acasă”.

Recunoștinţa continuă păstrată în inimile noastre, zâmbetul filial în faţa ostenelilor lor, este puţin din ce putem exprima în mulţumirea noastră sufletească datorată sau din legătura nevăzutelor fire care ne unesc sub acoperișul unui același acasă.

Observăm însă că în evoluţia ei culturală, societatea a acumulat, prin supralicitarea unor cazuri excepţionale și triste, sensibilităţi ce complică relaţia părinte-copil. Acestor situaţii le datorăm azi un spirit complicat al paternităţii întrucât tatăl și/sau mama, deși dorește să ofere copilului lor doar ce e mai bun pe Terra, sfârșește totuși prin a-și pune întrebări legate de libertatea de alegere a viitorului cetăţean. E consimţită astfel o tragi-comedie legată de proceduri medicale („să-l vaccinăm sau nu!?” etc.), meniuri puritane („zahăr dublu rafinat sau zahăr de trestie sau free sugar” etc.) și educaţie aleasă (homeschooling, școală de stat sau privată) și, în final, ţinta noastră, educaţie religioasă sau istorie a religiilor. Și cu cât suntem martori la mai multe pledoarii despre esenţialitatea și exclusivitatea unor alegeri în detrimentul altora, cu atât nu reușim să ne apropiem de concluzii. Toate alegerile părinţilor agitaţi de certitudini tind să complice viaţa celui crescut în sânul familiei.

Nu, acesta nu e un eseu despre urgenţa instituţionalizării educaţiei încă de la vârste fragede, în care nu cred, și nici despre educaţia extrainstituţională sau libertatea părinţilor în alegerile pentru cei mici. Acesta e un text despre recunoștinţă.

Atunci când Ioachim și Ana au adus-o la templu pe Maica Domnului, cu siguranţă nu au fost sfâșiaţi de întrebări interminabile despre viitoarea biografi e a fiicei lor. Bineînţeles că această raportare avea ceva din cultura vremii, dar mai presus de toate, în mod universal și uman, ei au ales să ofere Mariei lucrul cel mai valoros din viaţa lor. Rămânea în seama acesteia, ca în anii următori, să aprecieze justeţea și opţiunile ei de viaţă (câte puteau fi).

Lucrurile se întâmplă azi în sens invers. Nu mai credem în recunoștinţa viitoare a propriilor copii și îi bombardăm de mici cu șanse egale de viaţă pentru ca mai târziu, atunci când ei singuri vor alege, să nu ne poată reproșa nimic. Și această logică, această scădere a credinţei în dragostea propriilor copii, în posibilitatea (ne)recunoștinţei sau reproșului lor, aceasta ne agită încă de acum.

Astfel încât, atunci când le vorbim despre Dumnezeu, le prezentăm o oarecare posibilitate ca Cineva să existe și dacă totuși există, există „după ce împlinești 18 ani”. Refuzăm să oferim simplu, cald, sincer și părintește darul cel mai de preţ al vieţii noastre pentru că s-ar părea că, până la vârsta majoratului, Dumnezeu nu există; ulterior depășirii convenţiei sociale a maturităţii, Dumnezeu e liber să aleagă orice fel de intervenţie în viaţa noastră pentru a ne convinge că există.

Frica de (ne)recunoștinţă ne-a transformat în fiinţe instabile și care nu dăruiesc, deși ar trebui să dăruim cu mult mai multă convingere ceea ce nu avem în mod îndestulător, după sugestia inspirată a monahului de la Rohia.

Să ne întoarcem la intrarea în biserică. Mitropolitul Antonie de Suroj descria credinţa într-o parabolă modernă în care se imagina noaptea pe o plută în largul oceanului, purtat de valuri într-o liniște tainică și fascinat de bolta cerească. Nu e totul, pentru că odată ajuns la mal și pășind agale pe nisipul plajei, omul va trăi certitudinea valurilor care îl leagănă, va avea încredinţarea că ceva nevăzut locuiește adânc în el, va crede și va păstra toată viaţa această comoară.

În egală măsură și noi, fiii oamenilor și fiii lui Dumnezeu, ducem cu recunoștinţă în cămăruţa sufletului nostru taina unei certitudini primite de la Dumnezeu și încredinţată prin dragostea părinţilor. Nu, nu e inducţie psihologică, să nu uităm că eram singuri pe ocean.

Acum ne putem întoarce la sărbătoarea noastră de la începutul Postului Crăciunului și să ne gândim la recunoștinţa Maicii Domnului și, de asemeni, a noastră: mulţumesc tată, mulţumesc mamă, mulţumesc Doamne Iisuse Hristoase că mi-aţi dat doar ce era mai important în viaţă și anume certitudinea recunoștinţei. Acum am intrat în Biserică.

Ultimele articole

Unitate și armonie în icoana Pogorârii Sfântului Duh

Unitate și armonie în icoana Pogorârii Sfântului Duh

  Duminica Cincizecimii este sărbătoarea întemeierii Bisericii creştine, deoarece în această zi, după cuvântarea Apostolului Petru, s-au convertit la creştinism aproximativ 3.000 de persoane, definind cea dintâi comunitate de creştini de la Ierusalim[1]....

Mai multe din Eseu
Fiul și mama văduvă

Fiul și mama văduvă

Aspecte introductive Tot în jurul iubirii gravitează, aidoma celei din duminica trecută, și pericopa evenghelică de astăzi. Dacă acolo a fost vorba despre o formă jertfelnică a acesteia, aici Sfântul Luca ne-o pune înainte pe cea suferindă. În fața ei, Fiul lui...

Iubirea cea fără de opreliști

Iubirea cea fără de opreliști

Aspecte introductive Subiectul pericopei evanghelice din această duminică constituie cu certitudine cea mai dificilă temă de casă pe care Dumnezeu o trasează creației. Iubirea e un sentiment cât se poate de nobil și necesar. Aduce împlinire făpturii umane și creează...

De la o formă a pescuirii la „Pescuire”

De la o formă a pescuirii la „Pescuire”

Aspecte introductive După ce tămăduiește un demonizat, pe soacra lui Petru și mai mulți bolnavi, Mântuitorul iese din nou la propovăduire. Amfiteatrul natural de pe malul Ghenizaretului îi permite să se adreseze ascultătorilor într-un cadru pitoresc și să fie auzit...

Despre smerenia urbană

Despre smerenia urbană

Smerenia înseamnă să fii în inimă cu Predica de pe Munte și Cele Nouă Fericiri, dar să vezi că te-ai înzăpezit pe muntele Celor Zece Legi și nu poți căuta la Rugul Aprins al credinței. Smerenia înseamnă să vrei să ajungi pe Muntele Taborului, dar să te împotmolești pe...

Crucea și urmarea

Crucea și urmarea

Aspecte introductive Conținutul pericopei evanghelice din această duminică e atât de cunoscut, încât este de-a dreptul dificil a vorbi despre el. După ce săvârșește tămăduirea unui orb și-l mustră pe Petru pentru refuzul lui de a înțelege esențialul mesajului pe care...