Evanghelia zilei: Lc 7, 31 – 35
Zis-a Domnul: oare, cu cine voi asemăna pe oamenii acestui neam? Şi cu cine sunt ei asemenea? Sunt asemenea copiilor care şed în târg şi strigă unii către alţii, zicând: v-am cântat din fluier şi nu aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu aţi plâns. Căci a venit Ioan Botezătorul, nici pâine mâncând, nici vin bând şi ziceţi: are diavol. A venit şi Fiul Omului mâncând şi bând şi ziceţi: iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor. Dar înţelepciunea a fost găsită dreaptă de către toţi fiii ei.
Între bine şi rău
La început, când era în comuniune cu Dumnezeu, omul a fost pus la încercare. I-a fost pusă la încercare ascultarea. De ce? Pentru că omul este fiinţă liberă. Dispune de liberul arbitru şi prin urmare nu poate fi constrâns. În rai, adică în acea stare de comuniune cu Dumnezeu, omul nu avea lipsă de nimic. Trebuia însă să-şi arate prin liberă lucrare deschiderea sa pentru această comuniune, pentru că Dumnezeu nu se impune cu sila. Prin urmare, Dumnezeu a dat o poruncă pe care omul era liber s-o respecte sau s-o încalce. În caz contrar însă cădea din comuniunea cu El. Neascultarea lui Adam a însemnat căderea omului şi implicit căderea noastră, fiindcă eram cuprinşi virtual în Adam.
Fără Dumnezeu, adică fără comuniunea cu Dumnezeu, omul alege între bine şi rău. Dacă rămânea în comuniune cu Dumnezeu, omul rămânea numai în bine. Îndepărtându-se de Dumnezeu, omul este între bine şi rău, adică între Dumnezeu şi diavol. Această îndepărtare generează din păcate o luptă în noi înşine, o luptă între omul trupesc şi omul duhovnicesc – cum este numit acest interior uman de către Sfântul Apostol Pavel.[1] De multe ori suntem conduşi de omul trupesc, care la rândul său este condus de păcat. Vorbind despre această luptă între trup şi între duh, Sfântul Apostol Pavel spune că:
„Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.” (Rom 7, 19 – 20).
Acesta a fost cadrul uman în care Mântuitorul Iisus Hristos şi-a desfăşurat activitatea. Chiar dacă Dumnezeu s-a întrupat şi a vieţuit între oameni, nu a reuşit să schimbe lumea, nu a reuşit să schimbe mentalităţile pentru că Dumnezeu nu a venit să constrângă sau să stăpânească asemeni unui despot sau asemeni unui tiran. El este Împărat şi Stăpân, dar împărăţeşte ca Miel înjunghiat, ca unul care suferă şi rabdă împreună cu noi.[2]
Şi dacă Dumnezeu nu i-a schimbat pe toţi oamenii, nici noi nu vom reuşi, chiar dacă ne dăm silinţa să realizăm acest lucru. De fapt aceasta este o ispită. Nu trebuie să urmărim să-i schimbăm pe alţii, ci trebuie să ne schimbăm pe noi înşine încât şi alţii văzând lumina noastră să se schimbe şi ei la rândul lor.[3] Dumnezeu ne cheamă să-L urmăm, dar nu ne obligă la aceasta. Nu forţează pe nimeni să-L urmeze. Ştiind acest lucru, trebuie ca şi noi să nu urmărim scopuri şi ţeluri deşarte. Este foarte important să fim oameni faţă de toţi oamenii, indiferent că sunt de o credinţă cu noi sau sunt de altă credinţă. Domnul Hristos nu i-a respins pe unii pentru faptul că nu erau evrei sau nu i-a respins pe evrei pentru că nu trăiau potrivit prescripţiilor Legii. Dar pentru aceasta trebuie să fim formaţi duhovniceşte. De ce? Pentru că numai un om duhovnicesc poate să fie lumină între păcătoşi, numai un om duhovnicesc poate fii cu adevărat prieten al păcătoşilor, pentru că îi poate schimba în bine. Important este să fi între păcătoşi şi să-i faci sfinţi. Să trăieşti împreună cu ei, dar nu cu obiceiurile lor, nu după faptele lor. Acest lucru a vrut să-l sublinieze Domnul Hristos când i-a mustrat pe cărturari şi pe farisei, zicând:
„V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi n-aţi plâns. Căci a venit Ioan Botezătorul, nemâncând pâine şi negustând vin, şi ziceţi: Are demon! A venit şi Fiul Omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor! Dar Înţelepciunea a fost găsită dreaptă de către toţi fiii ei.” (Mt 11, 17 – 19; 7, Lc 32 – 35).
Viaţa sfântului Ioan de Kronstadt este exemplară în sensul că el a fost trimis preot într-un port al Rusiei vestit pentru viaţa păcătoasă ce o avea. Dar în timp şi cu răbdare, părintele Ioan a reuşit să-i întoarcă pe mulţi la credinţă. Exemplul său nu era altul decât urmarea lui Hristos. Învăţătura lui nu era decât o reflectare personală a învăţăturii Domnului Hristos. Zicea Sfântul Ioan de Kronstadt:
„Iubeşte pe toţi oamenii ca pe tine însuţi, adică nu le dori nimic din ceea ce nu-ţi doreşti ţie însuţi; gândeşte şi simte pentru ei exact ceea ce tu ai gândi şi ai simţi pentru tine însuţi; refuză să vezi în ei ceea ce nu vrei să vezi în tine însuţi. Nu ţine minte deloc răul, tot aşa cum ai vrea ca alţii să uite răul pe care li l-ai făcut; nu bănui în tine şi nici în alţii nimic vinovat şi necurat; fă pentru ei ceea ce ai face pentru tine însuţi şi nu le face ceea ce n-ai face pentru tine însuţi. Vei vedea atunci cât de mult va câştiga inima ta. Ce pace, ce fericire! Înainte de a fi în rai, tu vei fi deja acolo încă de aici; adică, înainte de raiul ceresc, tu vei fi deja acolo încă de aici.”.[4]
[1] 1 Cor 2, 15.
[2] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Biserica în sensul de locaş şi de largă comuniune în Hristos, în Ortodoxia, nr. 3 / 1982, pp. 345 – 346.
[3] Mt 5, 16.
[4] Sfântul Ioan de Cronstadt, Viaţa mea în Hristos, p. 57.