Între milostenia umană și cea divină

de | feb. 20, 2021 | Eseu

Introducere

Pericopa de astăzi e una de-a dreptul referențială pentru spațiul exegetic. Tipologiile pe care le are în centru, o fac să fie folosită adesea, chiar și tangențial, în diferite discuții și dialoguri, nu doar în spațiul bisericesc. Sfântul Luca o prezintă ca parte a unei suite de relatări în care Mântuitorul vorbește despre dreptate. Deloc întâmplător, după ce aduce în atenție situația văduvei stăruitoare și cea a judecătorului nedrept, El îi îndeamnă aici pe cei ce-L ascultau, să fie consecvenți și insistenți în rugăciune.

Apoi, vorbește despre un alt fel de insistență. Una supărătoare. Evanghelistul ține să prezinte destinatarii direcți ai acestei pilde, atunci când spune că: „către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta”. Deși, de această dată nu este specificat acest lucru, din conținutul ulterior și din context, putem să ne dăm seama că fariseii intraseră din nou în vizorul lui Rhabi. Nu atât ei ca și castă, cât aroganța ce se ascundea în spatele tagmei care-i definea. Una care le devenise tuturor aspect identitar.

Templul și mulțimile de rugători

Cum templul era, la acea vreme, locul în care oamenii se adunau să se roage, iar viața Israelului era centrată în jurul religiei și a spiritualității, el reprezenta un pilon important al religiosului și socialului deopotrivă. Oamenii se adunau acolo spre a împlini diferite prescripții rituale, la felurite soroace. Unii, cu vocație mistică, veneau mai des decât cerea Legea, în vreme ce alții, care locuiau în vecinătate, participau la toate activitățile lui. Întrucât primii creștini din spațiul ierusalimitean se vor forma în jurul templului, cultul nostru va fi influențat de cel al acestuia. Bunăoară, ceasurile, prezente cu precădere în viața monahală, sunt o reminiscență convertită a vieții liturgice iudaice.

Vameșul și fariseul

De această dată, Hristos nu vrea însă să înfățișeze forfota ce caracteriza locașul mereu înțesat de lume. Prezintă un tablou ce are în centru o antiteză. Vorbește despre doi exponenți ai legii. Unul al celei umane, vameșul, și un altul al celei religioase a vremii, fariseul. Și despre două feluri de milostenie, ce nu converg mereu: cea divină și cea umană.

Îi imortalizează într-o ipostază în care discrepanțele sociale nu sunt atât de evidente. Doar cele sufletești. Cel din urmă se roagă. Dialogul lui cu Dumnezeu e în fapt un monolog rostit cu emfază. N-a venit să se întâlnească cu un prieten vechi, ci mai degrabă cu un dușman ce se cere impresionat. Ceea ce face el e, totuși, o rugăciune. Și încă una de mulțumire (deși, în fapt, inventează un al patrulea tip de rugăciune, aceea de laudă, dar de sine): „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig,” zice el. Dar nu e felul de rugăciune care I-ar plăcea Destinatarului. De ce? Pentru că vorbele lui au o ciudată duhoare. Una ce împrăștie un miros pestilențial pe cuprinsul întregului locaș. Domnul era conștient de tot ceea ce făcea el. Și probabil, că într-un fel, aprecia acest lucru. Era însă trist de faptul că pentru el, curăția morală reprezenta o formă de plafonare. Una care-l ancora, cu rădăcini găunoase, în pământul acesta. Îl făcea să nu poată vedea dincolo de norii aburinzi, adevăratul cer.

Și ca și când nu era de-ajuns, se mai uita și în jur spre a se compara. Numai lui Dumnezeu Îi este îngăduită judecata! Omului, nu! Or, prin ceea ce face, fariseul se bate cu propriile-și arme. Ca și când cineva și-ar smulge brațul, pentru ca apoi să se pedepsească, lovindu-se cu propriu-i stârv. Căci Vechiul Testament e clar în legătură cu judecata.

În vecinătate, exponentul legii „seculare”, s-ar putea zice, se-nfățișează și el înaintea lui Dumnezeu. Parte a unei administrații la a cărei corupere contribuia el însuși, era hulit de popor. Dar era conștient de propriile păcate. Nu poza în altceva. Hristos îl descrie astfel: „Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. A-ți bate pieptul, obicei păstrat până în zilele noastre de catolici, care-și fac „mea culpa” la începutul Messei, presupune a-ți apleca capul. E un semn al smereniei. Al asumării unei realități incontestabile, în cazul lui. Însă orice asumare pusă înaintea lui Dumnezeu, reprezintă dorința clar exprimată înspre tămăduire. Iar în ceea ce-l privește, Dumnezeu e milostiv. Și subtil. Privirea Lui stăfulgerătoare străbate prin baierele de întuneric ale păcatului. Și vede fondul bun, pe care de bună seamă se va lucra ulterior.

Mântuitorul conchide istorisirea cu o frumoasă morală, arătând că: „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Din păcate, în majoritatea cazurilor, acest principiu a rămas până astăzi, valabil doar în logica divină.

Deloc întâmplător, relatarea este urmată de un episod tandru, în care Hristos îmbrățișează copiii aduși la El și arată că ei vor fi moștenitorii Împărăției.

În loc de concluzii – fariseismul inimii și „vama” divină

Actualitatea mesajului pericopei nu rezidă doar în frumoasa frescă, ce stârnește imaginația oricărui ascultător sau cititor. Ea poate fi văzută și în aceea că în ipostaza fariseului și a vameșului ne regăsim cu toții, într-un moment sau altul al vieții noastre. Din păcate, cu precădere în cea dintâi. De aceea, lupta cea mai grea a vieții duhovnicești e cea împotriva mândriei. Conformitatea morală lipsită de smerenie despoaie viața noastră de alura mistică, atât de necesară. Ne transformă în bigoți. În oameni ce execută mecanic anumite gesturi religioase, nădăjduind în valoarea lor mantrică. Iar în aceasră situație, nu suntem cu nimic mai presus de șamanii vechilor culturi, sau de ateii, ce fac și ei adesea cele ale moralei, din considerente ce țin de confortul social. În vreme ce smerenia, chiar lipsită de aceasta, ne dă calitatea de potențiali fii ai Împărăției. De acolo ar trebui să pornească întregul nostru efort înspre cunoașterea lui Dumnezeu. Să-ncercăm așadar să ne plângem păcatele, conștienți fiind deopotrivă de dimensiunea taumaturgică a lacrimilor, dar și de faptul că avem ce să pocăim. Iar Domnul va transforma sinceritatea noastră într-o revărsare a harului. Iar inimile noastre vor deveni precum cele ale pruncilor: demne să moștenească cele gătite omului de la întemeierea lumii! Îndrăzniți!

Fapte și personaje ale istoriei
Fapte și personaje ale istoriei
Între milostenia umană și cea divină
Între milostenia umană și cea divină
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/maxim-morariu/" target="_self">Protos. Maxim Morariu</a>

Protos. Maxim Morariu

Doctor în teologie al Faculății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca (Summa cum laude) și doctor în științe sociale al Universității Pontificale Angelicum din Roma (Summa cum laude). A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă clujeană (ca şef de promoţie) și un masterat în ,,Consiliere Pastorală şi Asistență Psihosocială”, în cadrul facultăţii menţionate, Facultatea de Istorie și Filosofie, nivel licență (2014), și masteratul în ,,Istoria Europei de Sud-est” (2016), Institutul Ecumenic de la Bossey (Universitatea din Geneva, 2018), și a studiat la Universitățile din Kosice, Graz, Belgrad, precum și la Universitatea Pontificală Angelicum din Roma, Italia. A publicat, editat, coordonat sau tradus nu mai puțin de 32 de volume și peste 300 de studii și articole de specialitate în țară și străinătate. Este membru editorial a 8 reviste de specialitate (2 indexate Web of Science), membru fondator și redactor-șef al Revistei Astra Salvensis, recunoscută la nivel internațional, secretar științific al Despărțământului „Vasile Moga” al ASTREI Sebeș și al Centrului de Studii „Ioan Lupaș” din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca și cercetător asociat al Universității din Pretoria (Africa de Sud). Ca om de radio realizează emisiuni și rubrici pentru Radio Renașterea (Cluj-Napoca), Radio Trinitas (București) și Radio Someș (Bistrița) și colaborează cu portalul doxologia.ro.

Ultimele articole

Crucea și urmarea

Crucea și urmarea

Aspecte introductive Conținutul pericopei evanghelice din această duminică e atât de cunoscut, încât este de-a dreptul dificil a vorbi despre el. După ce săvârșește tămăduirea unui orb și-l mustră pe Petru pentru refuzul lui de a înțelege esențialul mesajului pe care...

Un Jurnal cât o Școală

Un Jurnal cât o Școală

Am admirat mereu oamenii care au reușit să își descrie devenirea întru ființă în paginile unui Jurnal. Desigur că Jurnalul de la Păltiniș sau, mai aproape acela a lui Sașa Pană ori Kafka, asupra cărora sper să-mi îngăduie Dumnezeu să pot reveni, s-au întretăiat în...

Sfânta Sofia, modelul mamelor creștine

Sfânta Sofia, modelul mamelor creștine

Sfânta Sofia este un model pentru orice mamă creștină. Ea este pomenită în calendarul creștin în data de 17 septembrie, alături de cele trei fiice ale sale. Sofia era o tânără creștină care trăia în Italia, la Roma, în timpul împăratului păgân Adrian (117-138). S-a...

Nașterea și Împărăția

Nașterea și Împărăția

Aspecte introductive Hristos primește astăzi o vizită la nivel înalt. Cel care vine să-i vorbească îi va împrumuta ulterior mormântul și se va lega puternic sufletește de Dânsul. E fruntaș al unei tagme cu care Învățătorul nu prea are multe de împărțit, cea a...

Mai multe din Eseu
Crucea și urmarea

Crucea și urmarea

Aspecte introductive Conținutul pericopei evanghelice din această duminică e atât de cunoscut, încât este de-a dreptul dificil a vorbi despre el. După ce săvârșește tămăduirea unui orb și-l mustră pe Petru pentru refuzul lui de a înțelege esențialul mesajului pe care...

Nașterea și Împărăția

Nașterea și Împărăția

Aspecte introductive Hristos primește astăzi o vizită la nivel înalt. Cel care vine să-i vorbească îi va împrumuta ulterior mormântul și se va lega puternic sufletește de Dânsul. E fruntaș al unei tagme cu care Învățătorul nu prea are multe de împărțit, cea a...

Paraclisul care nu se va sfârși…

Paraclisul care nu se va sfârși…

„Cel ce simte ce-a pierdut, vrea să plângă ce a pierdut. Și cel ce dorește un lucru, ia asupra lui multe călătorii și necazuri, în stăruința de a dobândi lucrul dorit” (Avva Varsanufie, Filocalia XI). Acest articol este un manifest al orgoliilor regionale, al...

Datoria Lui și îndatoririle noastre

Datoria Lui și îndatoririle noastre

Introducere Pericopa de astăzi este despre iertare. În fapt, e deschisă de un interesant preambul, creat de curiozitatea lui Petru. Acesta-L întreabă pe Învățător de câte ori pe zi ar trebui să-i ierte aproapelui care-i greșește. Și pentru a-l motiva în a pune în...

Diaconul Coresi, un vrednic tipograf și ctitor al limbii române literare

Diaconul Coresi, un vrednic tipograf și ctitor al limbii române literare

De mai bine de un deceniu, în ziua de 31 august se celebrează Ziua Limbii Române, o sărbătoare laică menită să ne aducă aminte de faptul că limba română reprezintă, în fapt, fundamentul construcției și identității noastre naționale. Atunci când vorbim de limba română,...