Timpul dintre moartea Domnului și zorii Paștelui marca, în cel mai înalt grad dintotdeauna, părăsirea și despărțirea. A lui Dumnezeu și de Dumnezeu, dar și a unora de alții. Viața părea să fie înghițită de pierire și, deodată cu ea, orice nădejde și orice sens al existenței: „Noi nădăjduiam că El este cel ce avea să izbăvească pe Israel; și, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea” (Luca 24, 21). Sunt trei zile cât o eternitate, care așează lumea în cel mai negru întuneric simțit vreodată. Stările care îi însoțesc în aceste zile pe cei care au crezut în El sunt descrise explicit, generos de evangheliști: teamă (Matei 28, 5; Marcu 16, 8), spaimă (Marcu 16, 5; Luca 24, 22), întristare (Luca 24, 17), plângere, tânguire (Marcu 16, 10; Ioan 20, 11), necredință, împietrire (Marcu 16, 14) sau tulburare (Luca 24, 38). La acestea se adaugă și cele implicite, chiar mai intense și mai sfâșietoare. Toate, împreună, reflectă „golul (vidul) mormântului”. La ce te mai poți aștepta în fața mormântului?! Mai poți nădăjdui la ceva bun? Acum „conținutul crucii” se vădea intens și copleșitor: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46) Și părăsirea era resimțită acut ca despărțire, care avea „iz de iad”. În cele trei zile, iadul „mustea” peste tot în lume, Dumnezeu „scoțându-l în afară” ca să vindece lumea și pe om pe dinăuntru. Dar omul vedea doar ceea ce se putea vedea și simțea doar ceea ce putea să simtă – întunericul morții și durerea despărțirii. Învierea nu mai era ceva la îndemână, deloc previzibilă, iar izbânda morții părea să fie ireversibilă.

În tot acest răstimp rămâne ceva permanent, ca zvâcnire lăuntrică dincolo de vreo certitudine a minții, ca posibilă „rezolvare” a despărțirii morții. Este vorba, paradoxal, de lipsă ca prezență, care descrie orice relație însoțită de puterea dragostei. Iubind, până și despărțirea devine o formă de prezență. De fapt, în această situație, tocmai despărțirea devine o validare și un semn de autenticitate a dragostei. Altminteri nu am putea înțelege gestul imprudent, nesăbuit, sau cel puțin nenecesar, al femeilor mironosițe, de-a merge pe urmele unui om mort, fie el și Iisus, în vremuri „de urgență”. Este vorba de fidelitate, este vorba de credință, dar, este, mai ales, vorba de continuitate în dragoste, care depășește granițele logicii umane, având propriile sale rațiuni sau credințe. Dragostea acestora era dezinteresată, gratuită, exprimându-l pe om în ceea ce este mai originar, mai autentic și mai luminos. Împovărate de durere, înfricoșate de evenimente și de pericole, însă nu paralizate de frică și deznădejde. Pentru ele, era vremea să mai facă ceva pentru Mântuitorul lor, chiar și așa mort. Este tare greu să Îi (mai) urmezi unui Dumnezeu răstignit, cu atât mai mult Unuia care acum șade în mormânt, și, tocmai de aceea, meritoriu și esențial. Întâmpinarea îngerului, odată ajunse la mormânt, subliniază acest lucru: „Nu vă temeți, știu că pe Iisus cel răstignit Îl căutați” (Matei 28, 5).

Demersul temerar al femeilor mironosițe le vădește în nevoia lor de a-L întâlni pe Hristos, chiar și în mormânt. Despărțirea ține de moarte, întâlnirea ține de viață și, mai ales, de înviere. Iar pentru a ajunge la înviere, acestea au intuit că trebuie să treacă mai întâi pe la mormânt. Chiar și fără a avea argumente. Femeile au primit descoperirea căii către înviere. Acest itinerariu pascal presupune a intra și a ieși din mormânt (Marcu 16, 5, 8). Cine se teme să intre în mormânt (al lui Hristos, cu Hristos), nu poate simți nici bucuria și pacea învierii. Întâlnirea se întâmplă doar trecând prin/ pe la mormânt.

Aveau nevoie de semne și de cuvinte ale învierii. Și pentru acest lucru se apropie de casa morții. Această vizită le generează o stare de frică însoțită de uimire (Marcu 16, 8), pentru că, deloc previzibil, stau în proximitatea întâlnirii. V(v)iața le iese înainte, țâșnește dintr-o dată, nu se mai dă măsurat, ca până acum. Făceau experiența vieții evanghelice „din belșug” (Ioan 10, 10), care li se oferea într-o efuziune copleșitoare. De peste tot primeau întâmpinarea „bucurați-vă!” și cuvântul învierii le răsuna în urechi și în inimă. Semnele învierii veneau cu năvală, pătrunzând în întreaga lor existență, și dintr-o dată și pe nesimțite, femeile se transformau în ambasadori ai acestui „trăsnet al istoriei”: „Mergeți și spuneți..!” (Matei 28, 7; Marcu 16, 7)

Evanghelia nu surprinde momentul învierii, acela este „timpul” lui Dumnezeu. Ceea ce ne oferă este, însă, experiența învierii ca întâlnire. Dacă moartea înseamnă despărțire, antidotul său este, evident, întâlnirea. De aceea, miezul evangheliei învierii este tocmai întâlnirea – a femeilor cu îngerul (îngerii), a femeilor cu Apostolii, a Domnului cu Maria Magdalena, cu Petru, cu cei doi ucenici la Emaus, cu ucenicii în casă (lipsind Toma), și ulterior cu toți cei unsprezece, cu șapte dintre ucenici la Marea Tiberiadei, cu ucenicii în Galileea sau cu aceștia în ziua înălțării. Există o realitate care unește toate aceste situații – credința. De fapt, credința în cuvântul Lui Hristos și al slujitorilor Săi, îngerii, este calea întâlnirii. Minunea nu ține de un loc, ci de un drum, cel al credinței (Marcu 16, 7).

Înțelegem de aici că semnul văzut al învierii este întâlnirea. Iar sărbătoarea Paștilor, în consecință, se trăiește ca întâlnire personală, cu Domnul, dar și a unora cu ceilalți, ca mesageri ai bucuriei pe care o aduce cu sine. Vestea învierii se proclamă acolo unde nici nu ne-am aștepta – în fața propriului mormânt, lecturat ca părăsire, singurătate, durere, suferință, sfârșit; în adâncul fricilor noastre, care ne țin ascunși în case de gheață, în spate de uși înalte de nepătruns, în ghetouri pe care noi ni le-am construit voluntar sau alții ni le-au impus prin înșelăciune; la locul de muncă, unde „pescuim” fără entuziasm sau izbândă, rutinați și obosiți de travaliu fără de bucuria împlinirii; în deziluzie și în deznădejde; în mijlocul valurilor nesiguranței, dezorientării; la margine de drum spre niciunde și lipsiți de motivație.

Dar și cel de-al doilea plan este foarte important, învierea ne provoacă la întâlnirea dintre noi, ca „beneficiari” și vestitori ai învierii ce suntem. Peste tot în lume răsună salutul „Hristos a înviat!” Dar, chiar și mai tare, se aude răspunsul „Adevărat a înviat!” Avem nevoie de înviere, avem nevoie de întâlnire. În anul acesta trăim mai intens ca altădată bucuria învierii ca întâlnire, și acest lucru dacă ne gândim la tristețea sărbătorii de anul trecut. Praznicul Învierii se trăiește la nivel lăuntric, însă nu se poate trece cu vederea caracterul său comunitar exterior, solemn, într-o efuziune de bucurie, asemenea celei pe care au simțit-o femeile mironosițe și Apostolii, prin întâlnirea cu Domnul înviat: „Acum toate s-au umplut de lumină, și cele de sus și cele de jos și cele de dedesubt” (Canonul Învierii).

Bucuria întâlnirii cu Domnul se prelungește în întâlnirea noastră, a unora cu ceilalți, și se proclamă în mijlocul întunericului și al deznădejdii noastre, în vâltoarea vremurilor dificile pe care le traversăm: „Nu vă temeți, a înviat!” Hristos vine în întâmpinarea noastră: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști” (Luca 22, 15). Să nu pierdem această șansă. Cu dor, Doamne, și noi dorim să mâncăm acest Paști cu Tine, stând aproape unii de alții, și toți împreună în jurul Tău.

Hristos a înviat, bucuria mea, bucuria noastră!  

† BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului