Ioan Aurel Pop: „Omenia Înaltului Andrei, răsfrântă în ochi săi și pe întregul său chip, poartă semnul harului dumnezeiesc”

de | mart. 25, 2021

Mesajul acad. Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române, transmis la aniversarea a 10 de ani de slujire a Înaltpreasfinţitului Părinte Andrei, ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Maramureșului şi Sălajului:

 


Lucrările Înaltpreasfințitului Andrei

 Acad. Ioan Aurel POP*

Fiecare dintre marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, încă din vremurile de demult, a rămas în memoria oamenilor prin câte o lucrare majoră, unul prin aplecarea deosebită spre viața monahală și spre rugăciune, altul ca pildă de viață duhovnicească, altul drept ctitor de biserici și mănăstiri, altul drept cărturar de viță nobilă, altul ca un cuvântător desăvârșit și creator de predici elocvente și așa mai departe. Rareori s-a întâmplat ca același eparh să întrunească mai multe astfel de haruri la același nivel.

Mitropolitul și arhiepiscopul nostru Andrei este un astfel de înalt păstor, hărăzit de Domnul cu puterea de a oblădui comunitatea în variate forme de dăruire față de aproapele său și cu mai multe lucrări paralele. Fie și numai enumerarea câtorva dintre titlurile scrierilor Înalt Preasfinției Sale devine grăitoare pentru erudiție și acribie: „Spovedanie și Comuniune”, Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1998; „Dinamica despătimirii”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001; „Spiritualitate creștină pe înțelesul tuturor”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002; „Morala Împărăției întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003; „Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viață morală”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004; „Ospățul credinței”, Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1999; „În pas cu tranziția”, Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1999; „S-au risipit făcătorii de basme”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001; „Repere de morală creștină”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007; „Dialog al vremii cu memoria, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009; „Dragostea fascinantă și nemuritoare”, Editura Renașterea, 2011 etc. Unele lucrări i-au fost traduse și în limbi străine, iar pe altele ÎPS Andrei le-a tradus în românește (exemple: Ignatie Briancianinov, „Fărâmiturile ospățului”, Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1996; Dionysios Tatsis, „Cuvintele bătrânilor”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004). A construit locașuri de cult încă de pe când era preot-paroh, închinând imnuri de mărire Domnului. După ridicarea la înaltul rang de episcop și apoi de arhiepiscop și mitropolit, s-a îngrijit îndeaproape de viața monahală, atât de vitregită și de îngrădită în anii dictaturii comuniste, înființând mănăstirii de monahi și monahii, pe urmele unor vechi așezăminte distruse de inamici străini (externi) și locali (interni). A înființat peste tot locuri ale milei pentru săraci, îngrijindu-se deopotrivă de hrana materială a trupului și de hrana spirituală a sufletului, atât de necesare celor năpăstuiți, fără serviciu, fără adăpost, bătrâni și bolnavi, orfani și loviți de viață și de oameni. Spitalul „Sfântul Nectarie” de la Cluj adăpostește de ani buni pe bolnavii cei mai oropsiți, le alină suferințele și le ocrotește familiile deznădăjduite și îndurerate. Predicile și vorbele de îmbărbătare, din interiorul bisericilor, din cimitire, din casele oamenilor, de la diferitele ocazii de întristare sau de ode ale bucuriei, îi vin minții și vorbei ÎPS Andrei din adâncul sufletului său deschis și din inspirația Proniei Cerești. Vorba îi curge cătinel, ca dintr-un izvor al tămăduirii și merge la inima ascultătorilor, de la omul simplu până la cărturar și de la truditorul gliei până la demnitar. Nu dă sentințe și nu pedepsește, iar dacă cheamă câte un colaborator să-l certe, se vede limpede că îl ceartă ca să-l ierte. Nu le-a impus niciodată oamenilor să fie sfinți, nu i-a strivit cu vorbe grele, iar o mustrare, atunci când a rostit-o, cu lumina lină din ochi, s-a transformat ea însăși în mijloc și îndemn de îndreptare pentru cel vizat.

Înaltul Andrei a venit în fruntea Mitropoliei Clujului, în urmă cu zece ani, după dobândirea bogatei experiențe de arhiepiscop al Albei. La Alba Iulia l-au regretat vrednicii săi colaboratori pe ierarhul-ctitor de biserici, de mănăstiri, de școli primare și secundare, de facultate de teologie și de universitate, de editură și de câte alte instituții. Ierarhul albaiulian nu a venit la Cluj ca pe o șosea magistrală, presărată cu florile gloriei. Îl opreau să fie copleșit de sentimentul măririi – pe care îl binemerita, de altminteri – cel puțin două împrejurări. Prima se leagă de obârșia sa țărănească de la granița Transilvaniei voievodale cu Maramureșul cel metamorfozat și lărgit în vremurile moderne. Viața rurală din copilărie, universul satului cântat de Coșbuc și de Goga, „hronicul și cântecul” vârstei celei nevinovate, rânduiala bună a truditorilor gliei, frântul pâinii după facerea semnului crucii, închinatul la icoane și rugăciunea de seară, vegheată de mamă și de bunică, nu l-au părăsit niciodată, l-au însoțit mereu, i-au dat curaj în momentele grele, l-au scos din impasuri și i-au luminat viața în clipele fericite. Dar țăranul nostru, truditor al gliei și oștean al muncii tăcute, a știut mereu și să se înfrâneze dinspre semeție și să se umple de smerenie. În aceste împrejurări, modestia Înaltului Andrei devenise proverbială și trecuse demult de hotarele Arhiepiscopiei Albei. A doua împrejurare de înclinare spre prevedere și cumpătare venea din cunoașterea istorică. Iar istoria spune că păstorirea sa la Alba Iulia se plasa pe urmele unei mitropolii vechi, pomenite încă în secolul al XVI-lea, înnoită printr-o catedrală mitropolitană așezată chiar în Cetate (nu departe de palatul princiar) de către Domnul Unirii, Mihai Viteazul, acela care repusese (inclusiv prin legiuire laică, la 1595) Mitropolia Transilvaniei sub oblăduirea Mitropoliei Țării Românești, așa cum fusese din veac. Gloria Albei nu s-a oprit, însă, aici, în ciuda vitregiilor sorții. Într-un an și patru luni, îndată după Marea Unire, românii fuseseră capabili să construiască o catedrală episcopală denumită, de la 1922 încoace, „a Încoronării”, datorită ceremoniei făcute acolo, cu fastul cuvenit, regilor întregitori, Ferdinand și Maria. Experiența de la Alba Iulia nu fusese, prin urmare, pentru înaltul ierarh una modestă, locală, ci una mare prestigiu bisericesc și de interes național românesc major. În consecință Înaltul Andrei Andreicuț știa că la Alba călca pe urmele unor uriași. Conștiința măririi înaintașilor îi face pe unii urmași să fie mândri și chiar orgolioși, iar pe alții să aprecieze cu sfială măsura lucrurilor și să nu se lase ispitiți de vanitate. Înaltul Andrei face parte dintre aceștia din urmă, sfioși și cuminți, plini de pilde bune, gata de un cuvânt de mângâiere, de o binecuvântare, de o încurajare pentru oricine. Se poate ca această cumpătare să-i vină și din studiile sale inginerești de la Politehnica bucureșteană, unde a învățat să calculeze mai mult cu rigla și compasul, impunându-și o măsură în lucruri, de bun augur pentru misiunea sa duhovnicească de mai târziu.

Venirea la Cluj, însă, în urmă cu un deceniu, a fost o provocare pentru omul smerit evocat aici. Clujul nu era Alba Iulia, chiar dacă ambele orașe fuseseră, în epoci diferite, capitale ale Transilvaniei. Clujul era și citadela contemporană a provinciei intracarpatice, cel mai dinamic, mai mare, mai încărcat cultural și intelectual din regiune, cu Opera Națională, cu Teatrul Național, cu Filarmonica „Transilvania”, cu șase universități de stat, între care cea fondată la 1919 sub semnul lui Vasile Pârvan era cea mai veche, mai mare și chiar mai prestigioasă din România. Intelectualii Clujului sunt – mulți dintre ei – pretențioși, orgolioși, creatori de valori culturale autentice, umblați prin lume, „subțiri” și obișnuiți cu ierarhi de talia lor culturală. În plus, Clujul beneficiase de șansa de a fi avut, înainte de Înaltul Andrei, un arhiepiscop și mitropolit cărturar, luptător pentru drepturile studenților români și ale românilor în general, arestat și închis de regimul comunist, autor de literatură (cu numele mirean și literar de Valeriu Anania), diortositor al Bibliei etc. L-am numit, desigur, pe ÎPS Bartolomeu, de fericită aducere aminte. Dar „norocul” noului ierarh chemat în scaunul Clujului venea din firea sa – evocată de noi în sărace cuvinte mai sus – și din privilegiul de a-i fi fost ucenic și învățăcel al marelui eparh Bartolomeu. În plus, și istoria bisericească a Clujului era copleșitoare: aici nu Mihai Viteazul, ci însuși Ștefan cel Mare și Sfânt pusese în secolul al XV-lea – cu aproape un secol înainte de statornicirea scaunului de la Alba Iulia – temelia ierarhiei ortodoxe românești, prin Episcopia Feleacului. Aceasta devenise la scurtă vreme (la începutul secolului al XVI-lea) mitropolie și adusese sub oblăduirea sa tot nordul regiunii intracarpatice și, pentru scurt timp, chiar întreg Ardealul.

Înaltul Andrei – cu toată tradiția aceasta copleșitoare – s-a dovedit vrednic de foarte bună păstorire și la Cluj. Ar fi de prisos și nici nu i-ar plăcea să amintim aici toate ctitoriile sale clujene, de la primenirea catedralei mitropolitane cu mozaicuri și până la ridicarea noilor edificii (adevărat complex de studiu și de rugăciune) de la Facultatea de Teologie Ortodoxă. A luat de la înaintași tot ceea ce era bun, drept, adevărat și frumos, învelindu-le pe toate cu sufletul său generos și blând. Nu l-am văzut niciodată înverșunat, supărat, tunător, cu vocea ridicată. Chiar și dojana adresată clericilor și credincioșilor vine prin mintea, inima, ochii și vocea sa ca un balsam. Înaltul Andrei are în rândul credincioșilor imaginea omului omenos, înainte de aceea a ierarhului. Evoc, în final, doar trei împrejurări care-i definesc personalitatea. Prima se referă la păstorirea de la Alba Iulia. Am rămas impresionat cum înțelegea Înaltul Andrei relația cu arhiepiscopul romano-catolic György Jakubinyi și cum îi întorcea acest din urmă prelat atitudinea sa. Cei doi conduceau două eparhii creștine ale căror catedrale erau situate la câteva zeci de metri una de alta. Firește că ar fi putut să fie și rivali sau indiferenți unul față de altul, dar, mulțumită mâinii întinse de Înaltul Andrei, conlucrarea interconfesională a fost exemplară. I-am văzut nu doar acceptându-se reciproc, și și onorându-se reciproc, cu priviri și gesturi frățești, pilduitoare pentru enoriași. A doua amintire vine de la comemorarea morților din ziua de 1 noiembrie 2020, în curtea Spitalului Sfântul Nectarie, când, la chemarea ierarhului nostru, familiile celor adormiți întru Domnul s-au adunat ca să arate că le pasă, că și-i plâng pe cei dragi, dar și că sunt recunoscători Bisericii și Mitropolitului. Cu vocea caldă și calmă, Înaltul Andrei a mulțumit lui Dumnezeu pentru lucrarea sa plină de înțelepciune și i-a pomenit pe toți cei stinși acolo și așteptători ai obșteștii Învieri, cu nume de Ioan, Maria, Vasile sau Ana, dar și de Béla, Margit, Johann sau Anna. Mesajul a fost că Domnul este al tuturor și că, în moarte, ca și în viață, nu face deosebiri etnice sau confesionale între „robii” săi. În fine, ca o încununare a calităților omenești ale ÎPS Andrei, un mare actor, fiind sărbătorit nu demult, a spus pe una dintre cele mai mari scene ale țării că, dacă Dumnezeu ar avea numai un chip omenesc ca noi și dacă ni s-ar înfățișa nouă, oamenilor cu un asemenea chip, atunci acesta al lua în mintea și în sufletul său chipul mitropolitului nostru. Înaltul a roșit, s-a sfiit și, poate, l-a mustrat în particular pe marele actor pentru comparația făcută. Dar întâmplarea are un tâlc al ei și arată că omenia Înaltului Andrei, răsfrântă în ochi săi și pe întregul său chip, poartă semnul harului dumnezeiesc care l-a călăuzit în întreaga viață, în ciuda păcatelor pe care fiecare le facem.

La cei zece ani trecuți de la începutul păstoririi scaunului de la Cluj, îi dorim, cu smerenia cuvenită, să oblăduiască îndelung Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, precum și Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului, întru mărirea credinței și mântuirea credincioșilor. Am avut marele privilegiu să fac parte, în anii din urmă, dintre apropiații Mitropolitului Andrei și cred că ne-am regăsit pe aceleași coordonate spirituale și culturale, fapt pentru care îi aduc, la aniversare, acest sărac și neînsemnat omagiu.

La mulți ani!

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Ziua Internaţională a Grădinilor Zoologice şi a Parcurilor

Ziua Internaţională a Grădinilor Zoologice şi a Parcurilor

Ziua Internaţională a Grădinilor Zoologice şi a Parcurilor este serbată anual în data de 9 august, pentru a marca importanţa conservării biodiversităţii, informează Agerpres. „Dincolo de aspectul educativ, parcurile şi grădinile zoologice reprezintă, în primul rând,...

Patriarhul Teoctist (7 februarie 1915 – 30 iulie 2007)

Patriarhul Teoctist (7 februarie 1915 – 30 iulie 2007)

Patriarhul Teoctist, pe numele de mirean Teodor Arăpașu, s-a născut în data de 7 februarie 1915 în satul Tocileni, județul Botoșani. A fost cel de-al zecelea copil al familiei Dumitru și Marghioala Arăpașu. A intrat în mănăstire, fiind numit frate la Mănăstirea Vorona...