Evanghelia zilei: Mc 1, 9 – 15
În vremea aceea a venit Iisus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de către Ioan, în Iordan. Şi în clipa când Iisus a ieşit din apă, Ioan a văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel pogorându-se peste Dânsul; şi glas din ceruri s-a auzit, zicând: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, în Tine am binevoit. Îndată după aceea Duhul L-a mânat în pustie. Şi a fost acolo în pustie patruzeci de zile, ispitindu-se de satana. Şi era împreună cu fiarele, iar îngerii îi slujeau. După ce însă Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea şi propovăduia Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi zicea: s-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu; pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.
Ioan Botezătorul – Înaintemergător al Domnului
Rostul venirii în lume a Sfântului Ioan Botezătorul a fost acela de a-L vesti pe Domnul nostru Iisus Hristos, de a-I pregăti calea, motiv pentru care s-a şi numit Înaintemergător al Domnului. Despre Ioan Botezătorul, Sfântul Evanghelist Luca spune că:
„A fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel.” (Lc 1, 80).
Era un ascet cum puţini au fost în Israel. Îmbrăcămintea lui era simplă şi se hrănea din ce-i oferea pustiul:
„Îmbrăcămintea lui era din păr de cămilă şi avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălbatică.” (Mt 3, 4).
Un astfel de om atrăgea:
„.Atunci a ieşit la el Ierusalimul, şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Mt 3, 5 – 6).
A ieşit din lume, trăind în pustiu şi iarăşi a venit în lume, ca să îndrepte lumea. Ioan Botezătorul nu-i îndemna pe oameni să-l urmeze în pustiu, ci să se pocăiască fiecare de păcate:
„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Mt 3, 2).
Evreii aveau credinţa, pe care o întâlnim de altfel şi în zilele noastre, că prin simplul fapt că aparţin Poporului Ales sunt îndreptaţi înaintea lui Dumnezeu. Faptul că aparţi unei credinţe nu înseamnă că eşti mântuit. Sunt mulţi creştini cu numele, satisfăcuţi că sunt ortodocşi. Dar ortodoxia nu înseamnă predestinare. Nici un ortodox nu se mântuieşte fără a face faptele credinţei ortodoxe. Această stare de fapt, această concepţie exista şi pe vremea Sfântului Ioan Botezătorul. Citim în Evanghelia după Luca, în capitolul al III-lea, că Ioan zicea mulţimilor care veneau să le boteze, mai bine zis le mustra zicând:
„Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.” (Lc 3, 7 – 8).
Pe noi nu ne mântuieşte numele bun pe care l-a avut înaintea lui Dumnezeu înaintaşul nostru. Dacă am avut un nume mare în familiile noastre, acesta mai mult ne obligă, în sensul că noi suntem datori, avem obligaţia aceasta morală, de a ne ridica la înălţimea celui al cărui nume îl purtăm. Când nu se întâmplă aşa, suntem urmaşi nedemni, la fel cum erau toţi acei evrei care se lăudau:
„Avem tată (adică avem strămoş) pe Avraam.” (Lc 3, 8).
Văzând că problema se pune astfel, căci Ioan Botezătorul le făcea această trezire de conştiinţă, acest duş rece al inimii, atunci când spunea:
„Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.” (Lc 3, 9),
mulţimile întrebau derutate:
„Ce să facem deci? Dacă nu ne mântuieşte numele lui Avraam, ce să facem deci?” (Lc 3, 10).
Atunci Ioan, ca un adevărat conducător spiritual, spunea:
„Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea.” (Lc 3, 11).
Au venit şi vameşii întrebând:
„Învăţătorule, noi ce să facem?” (Lc 3, 12).
Şi el le-a răspuns:
„Nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit.” (Lc 3, 13).
Au venit şi ostaşii întrebând:
„Dar noi ce să facem?” (Lc 3, 14).
Şi le-a zis:
„Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră.” (Lc 3, 14).
Aşadar tot poporul a venit la Ioan pentru că a văzut în el pe trimisul lui Dumnezeu, au văzut în el un prooroc şi îl cinsteau ca atare. Şi pentru că poporul era în aşteptare, se întreba:
„Nu cumva el este Hristosul?” (Lc 3, 15).
Ioan însă, răspunzând tuturor, le zicea:
„Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.” (Lc 3, 16);
sau cu altă ocazie:
„Eu pentru aceea am venit botezând cu apă, ca să fie arătat Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii.” (In 1, 31).
Aşadar menirea lui Ioan Botezătorul, rostul lui, era de a-L descoperi, prin botez, pe Iisus Hristos Mântuitorul lumii. Dar descoperirea aceasta n-a făcut-o Ioan, ci Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Atunci când Iisus, Fiul lui Dumnezeu se afla în apa Iordanului, ca să primească botezul, s-a auzit glas din cer, zicând:
„Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.” (Mc 1, 11; Lc 3, 22).
A fost glasul lui Dumnezeu-Tatăl care s-a făcut auzit oamenilor. Şi pentru ca nu cumva să creadă cineva că pentru Ioan Botezătorul s-a făcut glasul acesta, Duhul Sfânt, în chip de porumbel, s-a coborât din cer şi a stat deasupra lui Iisus, indicându-L:
„Acesta este despre care s-a zis: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.”.
La rândul său, Ioan Botezătorul îl va indica ucenicilor săi pe Hristos, zicând:
„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii.” (In 1, 29).
Această indicare a făcut-o Ioan Botezătorul nu numai atunci, cu ocazia botezului Domnului, ci o face mereu. Şi astăzi îl indică tuturor pe Hristos Mântuitorul; şi astăzi ni-L arată cu mâna pe Domnul Hristos – cum de altfel este reprezentat în scena numită DEISIS.
Dar nu numai Ioan îl mărturiseşte pe Hristos, ci şi Domnul îl mărturiseşte pe Înaintemergătorul Său:
„Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan.” (Mt 11, 11; Lc 7, 28).
Este oarecum firesc ca Domnul Hristos să vină în lume printr-o Fecioară mai curată decât toţi oamenii, o Fecioară mai cinstită şi mai mărită decât heruvimii şi serafimii şi să fie prezentat de un bărbat, de un înger în trup, de unul care încă din pântecele maicii sale s-a umplut de Duh Sfânt, fiind numit pentru aceasta cel mai mare născut din femeie. Este cel mai mare, deoarece a fost „botezat” de Duhul Sfânt încă în pântecele maicii sale fiind. Şi a primit botezul atunci, pentru că atunci s-a întâlnit cu Domnul Hristos. Prin urmare, Ioan Botezătorul s-a întâlnit cu Domnul Hristos atât înainte de naştere, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte. A fost suficientă, de fiecare dată, o singură întâlnire şi o singură mărturie. De aceea şi Biserica atunci când vorbeşte cu Ioan Botezătorul spune:
„Pomenirea dreptului cu laude; iar ţie destul îţi este mărturia Domnului, Înaintemergătorule. Că te-ai arătat cu adevărat mai cinstit şi decât Proorocii. Că te-ai învrednicit a boteza în repejunile Iordanului pe Cel propovăduit. Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, ai binevestit şi celor din iad pe Dumnezeu cel ce S-a arătat în trup: pe Cel ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă.”.[1]
[1] Tropar, gls. 2, Soborul Sfântului slăvitului Prooroc Înaintemergător şi Botezător Ioan, în Ceaslov, p. 443.
