Jurnalul impresionează prin finețea conexiunilor pe care autorul le stabilește între teologie și cultura universală, între reflecția duhovnicească și marile repere ale literaturii, artei sau filosofiei.
Identific două motive pentru care acest jurnal reușește să ne dezvăluie o țesătură vie între teologie și cultură. Primul este surprins cu finețe de Virgil Nemoianu, care pune în evidență dimensiunea intelectuală și deschiderea universală a scrisului părintelui Ioan Pintea: „Este un discipol al lui Steinhardt, întâi pentru că îl citează mereu, îl analizează, îl examinează. Amintirile sunt frumoase și folositoare, comentariile sunt inteligente și pătrunzătoare. Pintea este, evident, un cititor vorace; cunoaște nu numai literatura română, dar și pe cea franceză, rusă și germană. Mereu găsește puncte de referință, citate, imagini din romancieri, poeți, eseiști, din autori mai vechi sau mai noi. Aici vine și partea mai interesantă a volumului: această mulțime de erudiție nu-l împiedică defel pe autorul nostru să rămână un neobosit cititor al Bibliei și al Părinților Bisericii. Știe să citeze cu abilitate lucrurile cele mai neașteptate, să găsească puncte pline de vioiciune, de miez. Știe să interpreteze.” Cel de-al doilea argument ne este oferit chiar de autor, în momentele în care își descrie lupta interioară cu „gândurile urâte, inutile și anapoda” (p. 6) ce asaltează mintea omului contemporan, el își „silește mintea să meargă înspre înălțimea gândurilor înalte, pe munții înalți și ascuțiți ai lucidității duhovnicești” (p. 6). Așadar, am putea zice că paginile jurnalului mențin cititorul într-un registru al înălțimii minții.
Privit teologic, jurnalul părintelui Ioan Pintea este o carte care luminează și neliniștește deopotrivă, oferă clarificări, dar și provocări, chemând cititorul să ia parte la un exercițiu al lucidității, al credinței și al sincerității interioare. Este o carte luminoasă, întrucât , mărturisește părintele „mă feresc să scriu la momente de supărare în acest Jurnal” (p. 17).
Cartea ar merita citată în întregime, mă mărginesc însă la două gânduri.
Primul, dedicat monahului de la Rohia: „N. Steinhardt nu a fost hirotonit preot. El a fost, așa cum și-a dorit, un simplu monah. Cu toate acestea, toți i-am spus și îi spunem: Părinte. Părintele Nicolae. Ca la sfinți. Aureola în jurul numelui ți-o pun Dumnezeu și ceilalți.” (p. 104) Cel de-al doilea citat se referă la Sfânta Liturghie: „E omenește să uiți, dar e dumnezeiește să-ți aduci aminte. Petru s-a lepădat de Hristos, dar, îndată ce a cântat cocoșul, și-a adus aminte de cuvântul lui Iisus (…). Cei doi ucenici agitați și grăbiți să ajungă mai repede la Emaus, după ce Iisus a stat împreună cu ei la masă, a luat pâinea, a binecuvântat-o și, frângând-o, le-a dat-o lor; și, după ce s-a făcut nevăzut, au fost schimbați, pe loc, și ei, de aducerea-aminte. Observăm că, de fiecare dată, aducerea-aminte e stârnită de Cineva. Într-o lume în care cocoșii nu mai cântă și bărbații în haine strălucitoare se arată oamenilor tot mai rar, singura șansă de a nu rămâne uituci definitiv e Sfânta Liturghie.” (pp. 86–87)
Prin tonul sincer, prin luciditatea privirii și prin modul în care unește reflecția teologică de sensibilitatea culturală, jurnalul părintelui Ioan Pintea poate fi așezat, pe bună dreptate, lângă Jurnalul unui destin misionar al părintelui Alexander Schmemann, ambele texte oferind o perspectivă vie asupra modului în care experiența credinței devine formă de cultură și mărturie a spiritului.
Autor: Pr. Grigore Toma Someșan
