Ioan cel Proorocit
Episodul de astăzi deschide relatarea evanghelică a lui Marcu. În același timp, e util în înțelegerea Praznicului Bobotezei, înspre care arată. În debutul lui, apostolul face referire la proorocia lui Maleahi, care vorbește despre Sfântul Ioan Botezătorul. Nu oricum, ci punându-l în legătură cu Mântuitorul: „Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”.
E frumoasă și fericită această asemănare a Proorocului aflat cu un picior într-un Testament și cu unul în celălalt. Căci Ioan se comportă, într-adevăr, prin ceea ce face, ca un înger. Și-n plus, Îl binevestește pe Cel ce va veni să ridice lanțurile păcatului de pe chipul lumii.
Ioan Botezătorul
Într-o narațiune ce îmbină prezentarea mesajului cu descrierea celui ce-l emite, Marcu vorbește apoi despre Sfântul Ioan Botezătorul. Începe prin a-i prezenta activitatea. Abia apoi se referă la făptuitor, reliefând anumite elemente ce-i definesc aspectul.
Pe malul Iordanului, unde, dacă ar fi să dăm crezare relatării apocrife din Protoevanghelia lui Iacov, Ioan copilărise și crescuse, fiind adus aici de către Sfânta Elisabeta, în fuga ei din fața ucigașilor soldați ai lui Irod, proorocul se simțea ca acasă. Avea un regim alimentar ce valorifica resurse locale, miere și lăcuste (după alții, plante ce se numeau astfel), fără a dăuna totuși solului și a distruge habitatul, era îmbrăcat într-o haină din păr de cămilă, probabil singurul vestmânt al cărui proprietar era și trăia în armonie cu natura.
În plus, propovăduia. Ca orice om singur, simțea nevoia să comunice. În cazul lui, aceasta însemna mult mai mult decât un mecanism de coping, ce-l ajuta să nu cadă în depresie, sau să-și piardă caracteristicile umanoide, sălbăticindu-se. Era urmarea misiunii ce-i fusese încredințată. Așa cum spunea proorocul, pe lângă faptul de a fi trăit ca un înger, Ioan mai era chemat să fie glasul celui ce strigă în pustie. Să netezească calea Domnului. Astăzi, acele cuvinte nu mai spun mare lucru în chip propriu. Atunci, însă, toată lumea știa care-i povestea cu strigatul în pustie.
Să nu uităm că Ioan trăiește într-o societate în care drumurile și șoselele sunt încă la stadiul de vis. Dacă privim peste două mii de ani înspre niște meleaguri mioritice, vom vedea că, cel puțin din acel punct de vedere, putem spune că trăim timpuri asemănătoare cu el. Atunci, însă, când regele pornea în drumeție, spre a-și vizita supușii, unul dintre sfetnicii lui de seamă îl preceda. El avea obligația de a-i motiva pe locuitorii diferitelor cetăți, sau chiar pe cei ce se sălășluiau în pustie, să gătească calea. Soldații erau și ei cu el și în cazul în care drumul era plin de grămezi de nisip, aduse de vânturile deșertice, dețineau ustensilele necesare spre a-l netezi. În cetăți, calea regelui drumeț era îndreptată prin faptul că oamenii își așterneau vestmintele pe cale. Sau puneau acolo diferite ramuri. Cum vor face și cu Hristos la Intrarea în Ierusalim.
Ioan era acel om care, într-o altă manieră decât o slugă seculară, trebuia să pregătească terenul. Să deștepte în cei cărora le vorbea, dorința de a-l întâlni pe Hristos. Și o va face cum va ști el mai bine.
O Evanghelie scurtă și-un botez
Mesajul pe care el îl adresa tuturor celor ce veneau să-l asculte, era simplu. Evanghelia lui era clară și concisă. Ne-o revelează Matei: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor!” Și era unul de impact. Teama de sfârșitul lumii atrăgea și atunci, cum atrage și astăzi, mulți curioși, ce sunt dispuși să facă orice spre a fi cât mai puțin zdruncinați de acest eveniment.
Ioan nu le cerea, în aparență mare lucru. Îi boteza și le spunea că trebuie să-și schimbe viața. În profunzime, cuvintele lui spuneau însă multe. Iar cerința pe care el o adresa nu era tare ușor de îndeplinit. Și totuși, lumea se-ncumeta.
Cel ce vine după mine…
E interesant profilul psihologic al lui Ioan. Aproape orice om ce se vede adulat de mulțime tinde să păstreze, cât mai mult timp posibil, atenția concentrată asupra sa. Să devină idolul celor ce stau gură cască, nu să renunțe la această slavă. Acel miraj al prezenței masive a ascultătorilor aproape că ia mințile celor mai mulți dintre oratori. Mulțimii pestrițe ce-l ascultă, el îi vorbește însă, pe lângă cele deja menționate și despre faptul că după el vine unul, mai mare decât dânsul, care-i va boteza cu Duhul Sfânt. În continuarea capitolului, Marcu va descrie chiar episodul întâlnirii dintre cei doi și va vorbi despre sfiala proorocului.
E interesant și la o primă vedere, în răspăr cu logica lumii, ceea ce cere Ioan. Le cere celor ce-l ascultă să înțeleagă că munca lui e măruntă și are doar rol pregătitor. Dar în logica divină, accentele sunt bine puse.
Aspecte conclusive
Dincolo de aspectele vestimentare ce-l defineau pe prooroc, care, culmea, n-au inspirat încă vreo casă de modă, în ciuda faptului că ar avea un grad aparte de confort, Ioan Botezătorul vine să învețe generații întregi un lucru important. Că smerenia este cea care înalță în Domnul. Și că premiul pe care un om ce știe s-o practice îl primește, e mai de preț decât perisabila slavă a lumii acesteia. Ca și el, și noi suntem invitați să privim înspre Hristos. Nu oricum, ci cu ochii fiului iubitor ce-și revede părintele după o lungă absență. Întâlnirea e deopotrivă dătătoare de frică și de bucurie și produce amintiri frumoase. Să-l ascultăm pe prooroc! Știe el ce spune!
