În tradiția liturgică a Răsăritului ortodox, Duminica de după Nașterea Domnului este consacrată pomenirii celui pe care obișnuim a-l numi „logodnicul” Fecioarei Maria, adică dreptul Iosif din Nazaret. Împreună cu el este pomenit și regele psalmist David, „părintele după trup al Domnului”, cum îl numesc troparele acestei duminici. Desigur, această pomenire solemnă este semnul cel mai clar al cinstirii pe care Biserica o acordă celui care a fost învrednicit să fie ocrotitorul vremelnic al Născătoarei de Dumnezeu și al Pruncului Iisus: „Învrednicitu-te-ai a vedea pe Hristos purtat ca un prunc în chipul nostru, și al Lui tată ai fost numit. Mărirea ta cu adevărat este foarte mare, și vrednicia ta este mai mare decât toate. Pentru aceasta pe tine te lăudăm” (Canonul Utreniei; oda 1, stih. 3).
Dreptul Iosif era fiul natural al lui Iacob (Mt 1, 16), din neamul lui David (Lc 2, 4), însă prin înfiere sau căsătorie era considerat fiul lui Eli (cf. Lc 3, 23). În Nazaretul Galileei (In 1, 45), unde își câștiga pâinea cea de toate zilele ca tâmplar, Iosif trăia în respectul datinilor religioase ale lui Istrael. Întrucât la încheierea sorocului șederii la Templul din Ierusalim era deja orfană, Fecioara Maria i-a fost încredințată tocmai lui pentru a o îndruma în viață și mai ales pentru a-i ocroti cinstea în fața oamenilor (Lc 1, 26-35). Asemenea celorlalți fii ai lui Israel, dreptul Iosif nu avea o înțelegere deplină a tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu, fapt pentru care, atunci când a aflat că Fecioara a rămas însărcinată, s-a tulburat în adâncul inimii sale, propunându-și să o părăsească în ascuns pentru a o feri astfel de severa judecată a comunității iudaice. Ca urmare, îngerul Domnului i-a descoperit taina zămislirii Pruncului de la Duhul Sfânt, spunându-i totodată că acest Prunc este Însuși Fiul lui Dumnezeu și va fi numit Emanuel, adică: „Dumnezeu este cu noi”, precum și Iisus, întrucât va mântui poporul de păcate (cf. Mt 1, 19-25 și Lc 1, 26-35).
Fiind drept și temător de Dumnezeu, Iosif a trăit o viață curată până la plecarea sa din lume, îndeplinindu-și misiunea de părinte legal sau tutore al lui Iisus în raport cu datinile Legii mozaice și cu exigențele morale ale comunității din Nazaret. Iată de ce, chiar și acolo unde este numit „bărbatul” Mariei sau „tatăl lui Iisus” (Lc 4, 22; In 6, 42), noi trebuie să în ț elegem că este vorba despre această misiune a lui în fața Legii și a oamenilor, și nicidecum că ar fi tatăl natural al Pruncului. Exprimând acest adevăr de credință, Sfântul Evanghelist Luca spune limpede: „Iisus (…) fiind, precum se socotea (se credea, de către cei care nu-I știau taina), fiu al lui Iosif” (Lc 3, 23). De altminteri, în Evanghelii nu se spune niciodată „Iosif și Fiul său”. Când îngerul Domnului îl vestește pe Iosif să fugă cu Maria și cu Pruncul Iisus în Egipt pentru a scăpa de mânia lui Irod, i-a poruncit: „Ia Pruncul și pe mama Lui și fugi (…)”. Tot așa, când i-a vestit să se întoarcă în pământul lui Israel, îngerul i-a spus: „Ia pruncul și pe mama Lui și mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau viața Pruncului” (Mt 2, 13 și 20).
Dreptul Iosif mai este evocat în Sfânta Evanghelie cu prilejul unui pelerinaj făcut la Templul din Ierusalim pe când Pruncul Iisus avea 12 ani (Lc 2, 41-51). Din acest moment, biografia lui pământească încetează a mai fi evocată, ceea ce înseamnă că a murit, fiind înaintat în vârstă.
Este semnificativ faptul că în imnografia liturgică a Crăciunului și a Soborului Maicii Domnului (25-26 dec.), alături de Pruncul dumnezeiesc sunt evocați frecvent păstorii, magii, îngerii, peștera, ieslea și, bineînțeles, Fecioara Maria, în timp ce numele dreptului Iosif lipsește pur și simplu, fiind pomenit doar în pericopele evanghelice ale acestor două zile de praznic. Sensul acestei tăceri este evident: Iosif din Nazaret nu este tatăl natural al Pruncului Iisus. Bătrânul „logodnic” al Fecioarei este pomenit însă în imnografia Duminicii de după Nașterea Domnului. Cântările acestei duminici ne ajută să înțelegem mai bine sensul slujirii profetice pe care acest reprezentant al „rămăși ț ei credincioase” a lui Israel a împlinit-o în iconomia mântuirii: „Proorociile proorocilor le-a văzut Iosif logodnicul la bătrânețe lămurit și cu adevărat plinite, învrednicindu-se în chip minunat de logodire prin vrerea lui Dumnezeu și descoperire primind de la îngerii care au strigat: slavă lui Dumnezeu, Cel ce a dăruit pe pământ pace” (Vecernie; stih. 2 la „Doamne strigat-am”); „Fericite slujitor al lui Hristos Cel Care S-a întrupat, cel ce ai fost socotit părinte al lui Hristos, cu îndrăzneală înaintea Acestuia stând, cere pace și izbăvire de cele cumplite pentru cei care te laudă pe tine” (Canonul Utreniei; oda 1, stih. 1); „Supus cuvintelor dumnezeiești, slujitor al minunatelor lucruri, logodnic al Fecioarei, dumnezeieștii fiice, drept și adevărat cu totul te-ai arătat, Iosife, și te-ai odihnit în corturile drepților” (Canonul Utreniei; oda 1, stih. 2).
Dreptul Iosif este o prezență semnificativă și în icoana ortodoxă a Crăciunului. Dacă în cele mai vechi reprezentări iconice ale evenimentului de la Betleem el nu apare niciodată, artiștii antichității creștine fiind preocupați să afirme adevărul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, „bătrânul Iosif” este prezent în icoana elaborată a Evului mediu bizantin. El apare în partea de jos a imaginii, cel mai adesea în stânga ei, șezând gânditor pe o piatră, vizibil tulburat de îndoieli asupra maternității Fecioare (cf. Mt 1, 18-20). A ș ezându-l pe Iosif la periferia evenimentului reprezentat, icoana Răsăritului ortodox vrea să sublinieze faptul că el a fost o prezență auxiliară, și nu una determinantă, în ceea ce Sfântul Apostol Pavel numește „iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu” (Ef 3, 9). Mai mult chiar, această așezare periferică a lui ne sugereză că, pe lângă faptul că nu este tatăl natural al Pruncului născut în peștera din Betleem, Iosif se îndepărteză lăuntric prin îndoiala sa, izolându-se astfel în raport cu actul Na ș terii. Adeseori, ideea de izolare, de ie ș ire din orizontul comuniunii, este accentuată prin reprezentarea lui Iosif întors cu spatele către peștera în care Pruncul înfășat apare culcat în ieslea ce primește forma unui Altar euharistic, în imediata Sa vecinătate veghind doar boul și asinul.
Încă de la începutul apariției în icoana Crăciunului, imaginea lui Iosif a exprimat o atitudine ce va marca peste veacuri întâlnirea conștiinței umane cu taina lui Hristos, atitudine evocată cât se poate de limpede într-o stihiră din slujba Ceasurilor împărăte ș ti, celebrate în ajunul praznicului: „Acestea zice Iosif către Fecioara: Marie! Ce lucru este acesta pe care îl văd eu? Nu mă pricep, și mă minunez. Și cu mintea mă spăimântez. Ascunde-te deci de la mine, degrab. Marie! Ce lucru este acesta, pe care îl văd întru tine? În loc de cinste, rușine; în loc de veselie, întristare; în loc de laudă, ocară mi-ai adus mie. Nu voi mai putea suferi defăimarea oamenilor, pentru că de la preoți, din Templul Domnului, ca pe o nevinovată te-am luat și, iată, ce este aceasta ce se vede?” (Slavă la Ceasul întâi).
Prin icoana Crăciunului conștiința ortodoxă depășește nivelul atât de modest al imageriei dulcege pe care a cultivat-o tabloul religios în arta Europei occidentale, unde natura umană este reprezentată adorându-și propria creație. În icoană, dreptul Iosif se confruntă, dacă putem spune astfel, cu taina necuprinsă a Logosului dumnezeiesc întrupându-se de la Duhul Sfânt și din Feciara Maria pentru mântuirea lumii. Desigur, icoana îi adresează lui Iosif invitația de a se integra alături de celelalte prezențe binecuvântate ale ei – îngerii, păstorii, magii, vietățile necuvântătoare, steaua, peștera și, bineîn ț eles, Născătoarea de Dumnezeu – în dinamica actului doxologic prin care cerul și pământul aduce slavă Celui întrupat „la plinirea vremii” (cf Gal 4, 4) pentru mântuirea lumii. Cu alte cuvinte, este vorba despre o invitație la comuniune, care ne privește pe fiecare dintre noi, Iosif fiind o parabolă vie a conștiinței creștine.
Până în momentul contaminării cu germenii pietismului dulceag pe care îl cultivă de aproape o jumătate de mileniu tabloul religios apusean, conștiința ortodoxă a văzut în atitudinea meditativă a dreptului Iosif, accentuată adeseori de gestul întoarcerii sale cu spatele către pe ș tera în care s-a petrecut actul Nașterii, un semn clar al tainei zămislirii lui Iisus de la Duhul Sfânt, taină pe care „logodnicul” Mariei a întâmpinat-o cu neîn ț elegere și îndoială. Reprezentându-l pe Iosif întors cu spatele către peștera din Betleem, icoana ortodoxă a Crăciunului face o afirmație teologică esențială: când ra ț iunea umană se împotrivește Revela ț iei și părăse ș te orizontul comuniunii, ea își pierde capacitatea de a accepta miracolul „biruinței asupra rânduielii firii”, iar „tainica minune” a Fecioarei – Mame îi rămâne fie străină, fie simplă „nebunie” (cf. 1 Co 3, 19), cum ar spune Sfântul Apostol Pavel (1 Co 1, 23).
Pr. Prof. Ioan Bizău * În revista Renașterea, nr. 12, dec./2005, p. 7. 186
