Ispitirea femeii cananeence (Joi, Săptămâna a XVI-a după Rusalii)

de | oct. 7, 2021

Evanghelia zilei: Mc 7, 24 – 30

În vremea aceea a venit Iisus  în ţinutul Tirului şi al Sidonului şi, intrând într-o casă, dorea să nu ştie nimeni de El, dar n-a putut să rămână ne­cunoscut. Căci, auzind despre El o femeie, a cărei fiică avea duh necurat, a venit şi a căzut la picioarele Lui. Iar femeia era din neamul grecilor, din Fenicia Siriei. Ea îl ruga să scoată afară diavolul din fiica ei. Dar Iisus i-a zis: lasă să se sature întâi fiii; căci nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor. Ea însă, răspunzând, I-a zis: adevărat, Doamne, dar şi câinii mănâncă, sub masă, din fărâmiturile fiilor. Atunci Iisus i-a spus: pentru acest cuvânt, du-te; a ieşit diavolul din fiica ta. Iar ea, ducându-se acasă, a găsit pe copilă culcată în pat, iar diavolul ieşise.

Ispitirea femeii cananeence

Pericopa biblică cu femeia cananeiancă relatată de evangheliştii Matei şi Marcu are o bogăţie teologică deosebită din punctul de vedere al mesajului pe care-l transmite. Tocmai pentru aceasta Biserica a ales pe­ri­copa cu femeia canane­iancă, în versiune mateiană, drept a 6-a peri­copă biblică, din cele 7, câte se citesc la Taina Sfântului Maslu.

Este vorba aici de o femeie străină de credinţa iudaică, de o femeie din părţile Tirului şi ale Sidonului, mai exact din Fenicia Siriei, cum ţine să precizeze Sfântul Evanghelist Marcu.[1] Auzind că Iisus trece prin acele ţinuturi, l-a întâmpinat strigând:

„Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un demon.” (Mt 15, 22).

Sunt trei aspecte aici ce se impun atenţiei. Primul este acela că femeia striga.[2] Trebuie să facem distincţie între cuvânt, respectiv între grăire, pe de o parte şi strigăt, pe de altă parte, pentru a înţelege mai bine epi­sodul relatat de evanghelist. De pildă, când relatează o cuvântare rostită de Domnul Hristos sau un cuvânt rostit de Dânsul, evangheliştii nu uită să precizeze acest mic amănunt: „le-a grăit, zicând”[3] arătându-li-se astfel felul adresării, modalitatea vorbirii.

Femeia cananeicancă nu mai respecta regulile bunei-cuviinţe. Ea nu vorbea, ci striga. Nu am greşi dacă am folosi ca sinonim termenul „urla”. Aşadar femeia urla. De ce? Pentru că avea o fiică stăpânită de un diavol. Prin urmare nu ea era stăpânită de un diavol, ci fiica ei, dar durerea o făcea să nu mai respecte protocolul bunei-cuviinţe.

Faptul că nu se ruga pentru sine, ci pentru fiica ei este un alt aspect care se impune atenţiei. Al treilea este adresarea cu care-l întâmpină pe Domnul Hristos. Chiar dacă striga, chiar dacă urla, femeia cananeiancă îl numeşte pe Domnul Hristos „Fiul lui David”,[4] adică Mesia cel care are puterea de a mântui.

Ce face Domnul Hristos? Nu îi adresează nici un cuvânt. O nesoco­teşte, o dispreţuieşte – cum facem mare majoritate atunci când cineva stri­gă la noi. Dar această tăcere a Domnului Hristos este raţională. Fe­meia cananeiancă este pusă la încercare, este ispitită, altfel spus, este supusă unui examen.

În această împrejurare intervin ucenicii Domnului Hristos, care-l rugau:

„Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.” (Mt 15, 23).

Dar Domnul Hristos îşi declină competenţa, zicând:

„Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.” (Mt 15, 24).

Văzând că nu este luată în seamă, femeia cananeiancă dovedeşte şi bună-cuviinţă. Dacă înainte striga în urma Domnului, deci mergea în spatele Lui, acum îl înfruntă. Vine în faţa Lui, dar nu oricum, ci I se aruncă la picioarele, cum spune Sfântul Evanghelist Marcu:

„A căzut la picioarele Lui.” (Mc 7, 25).

Şi dacă înainte striga, acum grăia, mai bine zis se ruga:

„Doamne, ajută-mă.” (Mt 15, 25).

Domnul Hristos iarăşi îşi declină competenţa, dar de data aceasta i se adre­sează femeii:

„Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.” (Mt 15, 26; Mc 7, 27).

Se face referire aici la poporul evreu, pe de o parte, iar pe de altă parte, la popoarele vecine şi la toţi cei care erau străini de credinţa iu­daică, numiţi de evrei câini. Femeia ştia acest lucru, ştia că evreii îi con­si­deră pe cei străini de credinţa lor spurcaţi, acest biet animal fiind so­cotit de toate popoarele orientale ca spurcat.

Cu siguranţă nu era prima dată când auzea această jignire, această insultă. Important este răspunsul pe care-l dă femeia. Ea îi răspunde Mântuitorului:

„Da, Doamne – adică aşa este precum zici, confirm ceea ce zici –, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” (Mt 15, 27; Mc 7, 28),

dând dovadă de mare smerenie, dar şi de iscusită inteligenţă, deoarece dă un răs­puns neaşteptat, care nu putea fi anticipat, un răspuns care-l în­cântă şi pe Domnul Hristos, drept pentru care această cananeiancă dobândeşte apelativul :

„O! Femeie.” (Mt 15, 28).

Acest vocativ exclamativ este unic în Evanghelii. Tot unic este şi adjectivul mare din sintagma:

„Mare este credinţa ta.” (Mt 15, 28).

Şi un alt aspect, o altă nuanţă care nu trebuie să treacă neobservată este cu­vântul pe care-l spune Domnul Hristos acestei femei:

„Fie ţie după cum voieşti.” (Mt 15, 28).

Nu ca celorlalţi: „după credinţa ta”, ci „după cum voieşti”. Aşadar nimeni nu s-a mai învrednicit de aceste cuvinte. Acest mod de exprimare diferit are rostul de a sublinia că celor smeriţi Dumnezeu le dă har peste har. De ce?

„Pentru că Dumnezeu după ce ispiteşte pe cineva, după ce-l căzneşte pe cineva, după ce-l încearcă, îl cinsteşte şi-l copleşeşte cum ştie El, clătinat şi îndesat, din belşug şi din prea plin, boiereşte, împărăteşte.”[5] – cum spunea N. Steinhardt, monahul de la Rohia.

Şi mai trebuie adăugat ceva: Dumnezeu împarte harul cui voieşte, indiferent că este evreu, creştin sau păgân. Cărturarii şi fariseii aduceau îngrădiri în ce pri­veşte mântuirea. Ziceau:

„Numai cei ce sunt cu noi se mântuiesc!”.

În realitate Dumnezeu ştie cine se mântuieşte şi cine nu se mân­tu­ieşte.

[1] Mc 7, 26.

[2] Mt 15, 22.

[3] Mt 13, 3.

[4] Mt 15, 22.

[5] N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, p. 34.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Ispitirea femeii cananeence (Joi, Săptămâna a XVI-a după Rusalii)
Ispitirea femeii cananeence (Joi, Săptămâna a XVI-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 13)

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 13)

„Părintele Isidor nu-şi întrerupea niciodată postul: ţinea în permanenţă plăcutul post al abţinerii de la vorba cea multă. De la mâncăruri şi băuturi de soi se abţinea oricum tot timpul, de vreme ce nu avea de nici unele dintre aces­tea. Căci el nu avea nimic, iar...

Categoria Psalmilor de implorare (penitențiali): Psalmul 37 (38)

Categoria Psalmilor de implorare (penitențiali): Psalmul 37 (38)

Psalmul acesta de lamentație scoate la iveală o deosebită sensibilitate morală. Poate fi vorba de o boală misterioasă și grea, probabil lepră l-a lovit pe protagonistul acestui psalm. Din perspectiva doctrinei vechitestamentare a retribuției, această boală este trăită...