Evanghelia zilei: Mc 7, 24 – 30
În vremea aceea a venit Iisus în ţinutul Tirului şi al Sidonului şi, intrând într-o casă, dorea să nu ştie nimeni de El, dar n-a putut să rămână necunoscut. Căci, auzind despre El o femeie, a cărei fiică avea duh necurat, a venit şi a căzut la picioarele Lui. Iar femeia era din neamul grecilor, din Fenicia Siriei. Ea îl ruga să scoată afară diavolul din fiica ei. Dar Iisus i-a zis: lasă să se sature întâi fiii; căci nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor. Ea însă, răspunzând, I-a zis: adevărat, Doamne, dar şi câinii mănâncă, sub masă, din fărâmiturile fiilor. Atunci Iisus i-a spus: pentru acest cuvânt, du-te; a ieşit diavolul din fiica ta. Iar ea, ducându-se acasă, a găsit pe copilă culcată în pat, iar diavolul ieşise.
Ispitirea femeii cananeence
Pericopa biblică cu femeia cananeiancă relatată de evangheliştii Matei şi Marcu are o bogăţie teologică deosebită din punctul de vedere al mesajului pe care-l transmite. Tocmai pentru aceasta Biserica a ales pericopa cu femeia cananeiancă, în versiune mateiană, drept a 6-a pericopă biblică, din cele 7, câte se citesc la Taina Sfântului Maslu.
Este vorba aici de o femeie străină de credinţa iudaică, de o femeie din părţile Tirului şi ale Sidonului, mai exact din Fenicia Siriei, cum ţine să precizeze Sfântul Evanghelist Marcu.[1] Auzind că Iisus trece prin acele ţinuturi, l-a întâmpinat strigând:
„Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un demon.” (Mt 15, 22).
Sunt trei aspecte aici ce se impun atenţiei. Primul este acela că femeia striga.[2] Trebuie să facem distincţie între cuvânt, respectiv între grăire, pe de o parte şi strigăt, pe de altă parte, pentru a înţelege mai bine episodul relatat de evanghelist. De pildă, când relatează o cuvântare rostită de Domnul Hristos sau un cuvânt rostit de Dânsul, evangheliştii nu uită să precizeze acest mic amănunt: „le-a grăit, zicând”[3] arătându-li-se astfel felul adresării, modalitatea vorbirii.
Femeia cananeicancă nu mai respecta regulile bunei-cuviinţe. Ea nu vorbea, ci striga. Nu am greşi dacă am folosi ca sinonim termenul „urla”. Aşadar femeia urla. De ce? Pentru că avea o fiică stăpânită de un diavol. Prin urmare nu ea era stăpânită de un diavol, ci fiica ei, dar durerea o făcea să nu mai respecte protocolul bunei-cuviinţe.
Faptul că nu se ruga pentru sine, ci pentru fiica ei este un alt aspect care se impune atenţiei. Al treilea este adresarea cu care-l întâmpină pe Domnul Hristos. Chiar dacă striga, chiar dacă urla, femeia cananeiancă îl numeşte pe Domnul Hristos „Fiul lui David”,[4] adică Mesia cel care are puterea de a mântui.
Ce face Domnul Hristos? Nu îi adresează nici un cuvânt. O nesocoteşte, o dispreţuieşte – cum facem mare majoritate atunci când cineva strigă la noi. Dar această tăcere a Domnului Hristos este raţională. Femeia cananeiancă este pusă la încercare, este ispitită, altfel spus, este supusă unui examen.
În această împrejurare intervin ucenicii Domnului Hristos, care-l rugau:
„Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.” (Mt 15, 23).
Dar Domnul Hristos îşi declină competenţa, zicând:
„Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.” (Mt 15, 24).
Văzând că nu este luată în seamă, femeia cananeiancă dovedeşte şi bună-cuviinţă. Dacă înainte striga în urma Domnului, deci mergea în spatele Lui, acum îl înfruntă. Vine în faţa Lui, dar nu oricum, ci I se aruncă la picioarele, cum spune Sfântul Evanghelist Marcu:
„A căzut la picioarele Lui.” (Mc 7, 25).
Şi dacă înainte striga, acum grăia, mai bine zis se ruga:
„Doamne, ajută-mă.” (Mt 15, 25).
Domnul Hristos iarăşi îşi declină competenţa, dar de data aceasta i se adresează femeii:
„Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.” (Mt 15, 26; Mc 7, 27).
Se face referire aici la poporul evreu, pe de o parte, iar pe de altă parte, la popoarele vecine şi la toţi cei care erau străini de credinţa iudaică, numiţi de evrei câini. Femeia ştia acest lucru, ştia că evreii îi consideră pe cei străini de credinţa lor spurcaţi, acest biet animal fiind socotit de toate popoarele orientale ca spurcat.
Cu siguranţă nu era prima dată când auzea această jignire, această insultă. Important este răspunsul pe care-l dă femeia. Ea îi răspunde Mântuitorului:
„Da, Doamne – adică aşa este precum zici, confirm ceea ce zici –, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” (Mt 15, 27; Mc 7, 28),
dând dovadă de mare smerenie, dar şi de iscusită inteligenţă, deoarece dă un răspuns neaşteptat, care nu putea fi anticipat, un răspuns care-l încântă şi pe Domnul Hristos, drept pentru care această cananeiancă dobândeşte apelativul :
„O! Femeie.” (Mt 15, 28).
Acest vocativ exclamativ este unic în Evanghelii. Tot unic este şi adjectivul mare din sintagma:
„Mare este credinţa ta.” (Mt 15, 28).
Şi un alt aspect, o altă nuanţă care nu trebuie să treacă neobservată este cuvântul pe care-l spune Domnul Hristos acestei femei:
„Fie ţie după cum voieşti.” (Mt 15, 28).
Nu ca celorlalţi: „după credinţa ta”, ci „după cum voieşti”. Aşadar nimeni nu s-a mai învrednicit de aceste cuvinte. Acest mod de exprimare diferit are rostul de a sublinia că celor smeriţi Dumnezeu le dă har peste har. De ce?
„Pentru că Dumnezeu după ce ispiteşte pe cineva, după ce-l căzneşte pe cineva, după ce-l încearcă, îl cinsteşte şi-l copleşeşte cum ştie El, clătinat şi îndesat, din belşug şi din prea plin, boiereşte, împărăteşte.”[5] – cum spunea N. Steinhardt, monahul de la Rohia.
Şi mai trebuie adăugat ceva: Dumnezeu împarte harul cui voieşte, indiferent că este evreu, creştin sau păgân. Cărturarii şi fariseii aduceau îngrădiri în ce priveşte mântuirea. Ziceau:
„Numai cei ce sunt cu noi se mântuiesc!”.
În realitate Dumnezeu ştie cine se mântuieşte şi cine nu se mântuieşte.
[1] Mc 7, 26.
[2] Mt 15, 22.
[3] Mt 13, 3.
[4] Mt 15, 22.
[5] N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, p. 34.
