Aspecte introductive
Subiectul pericopei evanghelice din această duminică constituie cu certitudine cea mai dificilă temă de casă pe care Dumnezeu o trasează creației. Iubirea e un sentiment cât se poate de nobil și necesar. Aduce împlinire făpturii umane și creează comunicarea, căci e o relație în a cărei împlinire e necesară reciprocitatea. Dar…? Cea a vrăjmașilor? Pe bune? De ce s-ar face cineva autorul unei atât de mari risipe de energie și efort, dacă știe de la bun început că totul e în zadar? Despre toate acestea suntem chemați a afla mai multe astăzi.
Capitolul din care face parte fragmentul e unul ce reunește mai multe evenimente. Domnul îi mustră pe farisei care sunt opaci în înțelegerea prescriptelor divine și postulează: „Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei”. Apoi, arată că dragostea poate suspenda, în anumite situații, Legea și că cea din urmă își are excepțiile ei. Tămăduiește un om cu mâna uscată în ziua Sabatului, spre a da o lecție mulțimii ursuze. Ulterior, își va alege ucenicii dintre cei care îl acompaniau. Evenimentul va fi urmat de felurite tămăduiri.
Fericirile
Odată rânduite toate cele, Hristos va predica. Le va vorbi celor care-l ascultă despre fericire. Pentru ei, acest termen era cu certitudine unul vag. Iar percepția asupra lui era de bună seamă una superficială. Ce știa gloata despre fericire? Pentru ei, a fi fericit însemna cel mai probabil un acoperiș deasupra capului și o bucată de pâine. Dacă aceste lucruri veneau la pachet cu o familie iubitoare, era de-a dreptul promoție!
Mântuitorul vrea să-i învețe mai multe cu privire la acest aspect. Ba chiar pune niște accente care ar putea speria la prima vedere. Vorbește despre o stare de beatitudine ce nu-și are nici scopul, nici finalitatea aici. Doar mijloacele. Toate celelalte sunt apanajul eshatonului. Săracii sunt numiți fericiți și li se promite împărăția, celor flămânzi sațiul, iar celor ce-și plângeau durerile crudei asupriri, bucuria cea fără de zăgazuri. Hristos conclude acest capitol astfel: „Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului”.
Vai-urile
Spre deosebire de vameșul Matei, medicul Luca ține să arate că discursul de aici e marcat de o serie de antiteze. Cu alte cuvinte, cele spuse anterior sunt dublate de contraexemple. Toți cei care regăsesc aici pe pământ finalitatea în ceea ce fac sunt compătimiți de către Iisus. De ce? E simplu, pentru că pierderea dimensiunii teandrice transformă existența umană într-una ce-și pierde busola. O formă de viață acefală, care decade din demnitatea pentru care a fost creată. Iar acest lucru este urât de Dumnezeu.
Interesantă și deloc de neglijat este și comparația, ce capătă un adevărat statut de vers-refren, între generația celor condamnați și cea a părinților lor. Să fie cumva o modalitate de a atrage atenția că anumite lucruri deveniseră o adevărată tară socială a epocii? Cine știe?
Iubirea vrăjmașilor
Odată prezentate aceste aspecte cu valențe contextuale, Hristos trece direct la subiect: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri”. Cere așadar ca iubirea să atingă superlativul. Și pentru a fi scoasă din zona ei de confort, trebuie provocată. Adevărata și sincera depășire de sine vine odată cu momentul în care cel în cauză reușește să împărtășească nobilul sentiment al dragostei celor care n-au avut niciodată gândul de a azvârli înspre dânșii cu vreun gând similar. Vrăjmașilor. Iubirea dezinteresată își atinge țelul atunci când beneficiarii sunt cei care ar trebui obligatoriu plasați la coada listei. Ultimii dintre cei din urmă. Domnul insistă asupra relevanței acestui aspect. Ba mai mult, se lansează în niște afirmații care sunt de-a dreptul zguduitoare. Iată, ce zice El: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai”.
Cu alte cuvinte, arată că a fi următorul Său echivalează cu apartenența la o castă elitară. Domnul e milostiv. E superlativul acestei virtuți. E iubitor, iar de acest lucru ne încredințează jertfa Fiului Său. Și ne cere să învățăm de la Dânsul. Exemplul e cea mai bună formă a pedagogiei. Din păcate, cea mai prost înțeleasă astăzi.
În loc de concluzii
Într-o lume în care propovăduirea se face mai mult cu buzele decât cu inima, ce mai înseamnă iubirea vrăjmașilor? Într-un context în care omul însuși se definește mai degrabă ca „o resursă”, decât ca o ființă, mai există încă visători care să nu pună interesul propriu în centrul preocupărilor? Dacă ne uităm chiar și în Biserică, vom vedea că sunt rara avis cei care mai împlinesc această poruncă. Și totuși, există. Iar dacă n-ar exista, ar trebui inventați. Suntem creați după chipul lui Dumnezeu, iar adevărata împlinire a vocației antropologice e legată tocmai de cultivarea sublimului iubirii. De gândirea îndrăgostită. Una care reușește să treacă peste discrepanțe, să nu se-mpiedice în defecte și să meargă drept la țintă. La inima celuilalt. Să topească gheața adesea așternută acolo și să facă din nou hălcile de carne să bată, asigurând bunul mers al întregului organism. Să se-nfierbânte, să se topească chiar, de dorul și dragul pentru celălalt. Și de-acolo, să pornească într-o tumultoasă călătorie înspre Domnul. Căci pe El îl descoperim întâi și-ntâi în aproapele, fie el prieten sau dușman. Îndrăzniți!
