Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii închinată Maicii Domnului, ca izvor vindecător al bolilor sufletești și trupești, a fost rânduită de Biserica Ortodoxă spre cinstire în prima zi de vineri din Săptămâna Luminată.

Praznicul își are originea în minunea săvârșită de Maica Domnului prin apa izvorului vindecător, descoperit în secolul al V-leade Leon cel Mare, numit și Machelie (457-474), viitorul bazileu al Bizanțului.

Conform tradiției, Leon se plimba în apropiere de Constantinopol, adâncindu-se într-o pădure, când deodată întâlnește un bătrân orb pe care vrea să îl călăuzească și care îi cere să-i dea apă și să îl ducă în cetate. Cu toate încercările de a găsi vreun izvor în vecinătate, Leon pare să abandoneze căutarea când deodată aude un glas feminin care îi spune: „Nu e nevoie să te ostenești, Leone, căci apa este aproape!” Tânărul Leon privește jur în prejur, dar din păcate tot nu vede niciun izvor și din nou glasul îi răsună trimitându-l mai în mijlocul crângului: „Pătrunde, Leone împărate, mai adânc în pădurea aceasta și luând cu mâinile apă tulbure, potolește setea orbului și apoi unge cu ea ochii lui cei întunecați; și vei cunoaște de îndată cine sunt eu, care sălășuiesc aici de multă vreme”[1]. Leon a aflat apa ce s-a dovedit a fi vindecătoare, căci, după ce a potolit pe cel însetat, i-a atins ochii care de îndată s-au deschis și orbul a putut vedea lumina zilei.

Se amintește că, după ce a ajuns împărat, Leon și-a amintit de proorocirea Maicii Domnului și a ridicat în acel loc o biserică în amintirea miracolului înfăptuit cu hramul „Izvorul Tămăduirii”.

Se consemnează în decursul veacurilor despre importanța acestui locaș de cult, de înnoirile ulterioare ale lui, precum și de nenumăratele vindecări ce s-au făcut la acest izvor.

Împăratul Justinian(527-565), după o tămăduire de o boală grea, reface biserica, mărindu-o. Cu toate acestea, cutremurele ulterioare o vor distruge din nou. Rezidită din temelii de Vasile Macedoneanul (811-886) și de fiul său, Leon cel Înțelept (866-912), biserica va dăinui până spre sfârșitul secolului al XIX-lea.

În anul 1833 sultanul Mehmet al II-lea (1432-1481) a îngăduit grecilor să refacăbiserica, iar sfințirea ei a fost în ziua de 2 februarie 1835 de către Constantin al II-lea, Patriarhul Constantinopolului. Noua construcție a dăinuit până în anul1955, când a fost distrusă de musulmani, după care a fost refăcută, la dimensiuni modeste, purtând astăzi numele de „Silibria[2].”

La apa izvorului s-au vindecat o mulțime de bolnavi, s-au tămăduit nenumărate feluri de răni, molime, suferințe etc. Reținem câteva dintre acestea: învierea mortului din Tesalia; vindecarea bolii de rinichi a bazileului Leon cel Înțelept și de friguri a soției sale, Teofana; pe patriarhul Ștefan l-a tămăduit de oftică și pe Ioan al Ierusalimului de surzenie, pe dregătorul Tarasie și pe maica sa, Maghistria, de friguri cumplite și pe fiul slujitorului pe nume Stelian de o boală la rinichi, pe o femeie numită Shizina a izbăvit-o de o boală la stomac, de aceeași suferință l-a vindecat și pe împăratul Roman Lecapenul și pe soția sa, au fost tămăduiți călugării Peperin și ucenicul său din Haldeea, Matei și Meletie, pe ieromonahul Marcu l-a vindecat de boala pojarului și pe călugărul Macarie de astm, pe Ioan Valagra de boala hidropiziei, precum și alte multiple suferințe. Dintre boli menționăm: ulcerele, perforațiile, cangrenele, abcesele, lepra și pelagra, boli de femei, boli sufletești, boli de ochi (albeața și scăderea vederii)[3].

Sărbătoarea, deși din primele veacuri creștine, s-a generalizat doar în secolul al XI-lea, atunci când Nichifor Calistrat Xantopol împreună cu Iosif Imnograful au alcătuit imnele și rugăciunileacestui praznic.

Reprezentarea iconografică a Izvorului Tămăduirii o găsim atât în picturile murale, mozaicuri, pe cupola aghiasmatarelor, dar și ca icoană propriu-zisă, cu precădere pictată pe iconostasele bisericilor care poartă acest hram sau în ziua de sărbătoare pe tetrapodul lăcașurilor de cult.

Dionisie în Erminia în cartea sa explică elementele ce intră în compoziția ei: „Havuz cu totul de aur și,[deasupra în nori, ținută de doi îngeri împreună cu alți mulți sfinți îngeri,] Născătoarea de Dumnezeu, [din care iese multă lumină având razele slobozite în havuz. Și Născătoarea de Dumnezeu], avându-și mâinile întinse în sus, are înaintea ei pe Hristos (prunc) binecuvântând într-o parte și în cealaltă parte, și care, având pe piept Evanghelie, zice: „Eu sunt apa cea vie.” Și iarăși doi îngeri, ținând cu câte o mână o coroană deasupra capului ei, și cu cealaltă hârtii, într-a unuia zicând: „Bucură-te, izvorul cel neîntinat și purtător de viață”: iar hârtia celuilalt zice: „Bucură-te, crin preacurat și de Dumnezeu primitor”.

Iar din josul havuzului, un bazin mare de piatră, cu apă și trei pești înlăuntru. Și de o parte și de cealaltă parte a bazinului, patriarhi, arhierei, preoți, diaconi, împărați și împărătese, domni și domnițe se spală și beau din cupe și pahare, și alți mulți bolnavi și slăbănogi bând de asemenea, iar un preot, cu crucea, stropindu-i. Și un îndrăcit ținându-se înaintea acestora; și cel mai mare peste corabie, din [Thesalia], turnându-se apă peste el, s-a sculat din morți”[4].

Izvorul Tămăduirii, frescă, 1744, Mănăstirea Cutlumuș, Sfântul Munte Athos[5]

Fesca de veac al XVIII-lea de la Sfântul Munte Athos relatează plastic miracolul legat de Izvorul Dătător de Viață, așa cum a fost denumit după tămăduirile ce au avut loc de-a lungul veacurilor. Totodată iconografia prezentă e o sinteză a marilor vindecări ce s-au săvârșit, astfel sus e prezentă Maica Domnului cu Pruncul însoită de Sfinții Arhangheli cu filacterele desfășurate. La baza izvorului cu cele trei brațe e pictat bazinul și în jurul său sunt redate mulțimea de personaje (tineri, bătrâni bolnavi, împărătese, monahi etc) ce beau apă și se spală în imediata apropiere a havuzului. Pe fundalul albastru înstelat, specific frescei postbizantine se profilează diverse clădiri încununate cu turnuri, amintindu-ne că ne aflăm în apropiere de capitala Imperiului Bizantin, Constantinopolul. Cu litere grecești este trecută tema – ΗΖωοδóχωςΠηγή– Izvorul Tămăduiri

Într-o formă simplificată și provenind din perioada contemporană, icoana reduce numărul figurilor doar la patru, precum: Fecioara Maria, Mântuitorul Hristos și cei doi Sfinți Arhangheli Mihail și Gavriil. În jurul lor stă scris: Izvorul Dătător de Viață. Maica și Pruncul se găsesc în havuzul de forma unui potir, ce ne duce cu gândul la Potirul Euharistic. Două deschideri sau orificii lasă să curgă apa într-un bazin dreptunghiular colorat în roșu deschis. Scena se profilează pe fondul de aur al icoanei.

Izvorul Tămăduirii, tempera pe lemn, sec. al XXI-lea[6]

Cunoscund istoricul sărbătorii și evoluția lui, alături de minunatele vindecări ce s-au înfăptuit sau realizat, dar și văzând icoana praznicului să rugăm pe Mântuitorul Hristos Dătătorul Vieții prin mijlocirea Maicii Domnului să ne primească la Izvorul Tămăduitor dăruindu-ne însănătoșire sufletească și trupească: „Purtând în pântece Ploaia cea mai presus de ființă, Fecioară, ai ajuns Izvor ce revarsă viața, dăruind nouă, ca pe un nectar fără de moarte, apa cea curgătoare spre viață veșnică în râuri ce revarsă dulceață din fântâna ta totdeauna, de care bucurându-ne, strigăm: Bucură-te, Izvor de viață purtător!” (Tropar, glasul 3).

[1]Slujba Învierii pentru întreaga Săptămână Luminată, Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1997, p. 150.

[2]https://www.cotidianul.ro/izvorului-tamaduirii-ne-descopera-rolul-maicii-domnului-in-istoria-mantuirii/, accesat 25. 04. 2025.

[3]Slujba Învierii pentru întreaga Săptămână Luminată, p. 152.

[4]Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, p. 139.

[5]https://proskynitis.blogspot.com/2024/05/blog-post_76.html, accesat 24. 04. 2025.

[6]https://www.saint.gr/1475/saint.aspx, accesat 24. 04. 2025.