Evanghelia zilei: In 6, 40 – 44
Zis-a Domnul către iudeii care crezuseră într-Însul: aceasta este voia Celui care M-a trimis pe Mine, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi Eu să-l înviez în ziua cea de apoi. Dar iudeii cârteau împotriva Lui, pentru că a zis: Eu sunt pâinea care s-a pogorât din cer. Şi ziceau: au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, şi nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa? Atunci cum spune El: M-am pogorât din cer? Deci a răspuns Iisus şi a zis către ei: nu cârtiţi între voi. Nimeni nu poate să vină la Mine, de nu-l va trage Tatăl, care M-a trimis pe Mine; iar Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.
Treptele cunoaşterii lui Dumnezeu
Voia Tatălui este ca oamenii să creadă în Hristos ca Fiul Lui, căci prin aceasta cred în El însuşi ca Tată, iar a Fiului este ca oamenii să creadă că Dumnezeu e Tatăl Lui, căci prin aceasta cred în El însuşi. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Omului, ca El să Se facă fratele lor şi să-i facă pe oameni fiii lui Dumnezeu. De aceea, făcându-Se om, a rămas şi Dumnezeu, mai precis Fiul lui Dumnezeu.
Iudeii auzindu-L pe Iisus zicând: „Eu sunt pâinea ce s-a coborât din cer”,[1] murmurau împotriva Lui şi ziceau:
„Nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, şi nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa? Cum spune El acum: M-am coborât din cer?” (In 6, 42).
Iudeii, neînţelegând iconomia cea după trup a Mântuitorului, din faptul că o ştiau pe maica Lui şi pe tatăl – deşi nu-I era tată –, nu se ruşinau să vorbească împotriva Lui, auzind pe Iisus zicând despre Sine: „M-am pogorât din cer”. Aceştia, ştiind că Iisus are o Maică pământeană, Îl socoteau numai om.
De fapt, spune arhimandritul Sofronie, în lucrarea Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, că Iisus a fost cunoscut de marea majoritate ca simplu om. Cu rare excepţii, „lumea nu L-a cunoscut” – spune şi Sfântul Evanghelist Ioan, la începutul Evangheliei sale. Acest fapt al cunoaşterii se afla cu mult dincolo de puterea de înţelegere a omului obişnuit. Primul care L-a recunoscut a fost Ioan Botezătorul, drept pentru care a fost pe bună dreptate numit cel mai mare „dintre cei născuţi din femeie”.[2]
Citim în Patericul Sinaitic că:
„Cel ce nu cunoaşte adevărul, acela nu poate să creadă cu adevărat, căci cunoştinţa premerge după fire credinţei. Cele spuse de Scriptură au fost spuse nu numai ca să le înţelegem, ci ca să le facem”;
„Calea spre cunoştinţă este nepătimirea şi smerenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.”.[3]
Arhimandritul Iustin Popovici, în lucrarea sa Omul şi Dumnezeul-Om, spune:
„Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi şi pentru adevărata cunoaştere a lui Hristos este nevoie de o viaţă frumoasă şi de un suflet curat, precum şi de virtutea cea după Hristos, de un cuget curat şi de imitarea vieţii sfinţilor.”.[4]
Dumnezeu s-a unit cu umanitatea pentru ca ea să poată să-l cunoască. În felul acesta, spune părintele Dumitru Stăniloae în Mică dogmatică vorbită:
„Dumnezeu este simţit ca o persoană foarte apropiată, care vine la noi şi se îngrijeşte de noi, dar care pentru mintea omenească este un ocean de nepătruns. Dumnezeu continuă să Se reveleze, să Se descopere. El lucrează încă. Îşi revelează puterea. Într-un anume sens Revelaţia este încheiată cu Hristos în care s-a întrupat Fiul Tatălui, întreaga iubire a Tatălui pentru oameni, întreg planul lui faţă de făptura Sa. Dar ceea ce nu s-a încheiat este adâncimea cunoaşterii Tatălui care este în Hristos. Nu am sfârşit să-L cunoaştem pe Hristos. Câtă vreme nu suntem pe deplin uniţi cu Hristos prin Duhul, desfăşurarea Revelaţiei nu este încheiată.”.[5]
Apoi:
„Pe Tatăl Îl cunoaştem făcându-ne fiii Lui; dacă nu mă simt pe deplin fiu, nu simt căldura Tatălui. Cele două merg împreună: conştiinţa de a fi fiu însoţeşte conştiinţa a ceea ce este, a Cine este Tatăl. În ultimă analiză, când vom fi în faţa Tatălui, nu vom mai avea părinţi; reprezentanţi ai Tatălui. Vom fi cu toţii fraţi.”.[6]
Vorbind despre vederea lui Dumnezeu în scrierile Părinţilor greci, teologul rus Vladimir Lossky, spunea că:
„Trei etape sunt de urcat pentru creştini: Prima este făptuirea, adică lupta pentru nepătimire şi iubire; a doua contemplaţia naturală, adică cunoaşterea misterelor creaţiei şi a treia theologia sau cunoaşterea lui Dumnezeu în Logos-ul Lui, adică cunoaşterea lui Dumnezeu în şi prin Fiul, care-l descoperă.”.[7]
Origen revine la Scripturi pentru a recomanda celor din prima etapă „Cartea Proverbelor”, care cuprinde precepte morale; apoi celor din etapa a doua „Eccleziastul”, care descoperă deşertăciunea creaturilor şi ne face să căutăm cunoaşterea lui Dumnezeu; iar celor din etapa a treia, „Cântarea Cântărilor” care, exaltând nunta sufletului omenesc cu Logosul, învaţă contemplarea lui Dumnezeu.
Unirea progresivă cu Hristos, care se împlineşte în Biserică, se prezintă la Origen ca nunta mistică a sufletului cu Logosul Divin, cu Fiul lui Dumnezeu, descrisă alegoric în „Cântarea Cântărilor”. În această unire omul dobândeşte, pe lângă simţurile muritoare, stricăcioase, un alt simţ nemuritor, spiritual, divin. Astfel, va avea o vedere nouă pentru a contempla obiectele supracorporale, un auz capabil să distingă vocile care nu mai răsună în aer, un gust care să savureze pâinea vie pogorâtă din Cer, un miros care percepe realităţile care l-au făcut pe Sfântul Apostol Pavel să vorbească despre „bună mireasma lui Hristos”, un pipăit pe care îl avea Sfântul Apostol Ioan, atunci când ne spune, în întâia epistolă sobornicească, că a pipăit cu mâinile sale pe Cuvântul Vieţii. Se poate vedea aici prima schiţă a unei doctrine a simţurilor spirituale.[8] Oricum nu aceasta este în atenţia noastră acum.
Încheiem cu un cuvânt al Sfântului Grigorie de Nazianz:
„Nu există teologie în afară de trăire. Prin urmare imperativul creştin este acesta: trebuie să te schimbi, să devii un om nou. Spre a-L cunoaşte pe Dumnezeu trebuie să te apropii de El; nu eşti teolog dacă nu urmezi calea unirii cu Dumnezeu. Calea cunoaşterii lui Dumnezeu este neapărat aceea a îndumnezeirii. Cel care, chiar urmând această cale, îşi închipuie la un moment dat că L-a cunoscut pe Dumnezeu, acela are mintea stricată.”.[9]
Şi tot Sfântul Grigorie de Nazianz spune:
„A vorbi despre Dumnezeu este un lucru mare, dar este un lucru şi mai mare a te curăţi pentru Dumnezeu.”. [10]
[1] In 6, 41.
[2] Arhim. Sofronie, Rugăciunea – experienţa Vieţii veşnice, p. 20.
[3] Dimitrios G. Tsamis, Patericul Sinaitic, p. 108.
[4] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 152.
[5] M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită – dialoguri la Cernica, p.132.
[6] Ibidem, pp. 57, 61.
[7] Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 46.
[8] Ibidem, p. 50.
[9] Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Anastasia, Bucureşti, p. 67.
[10] Ibidem.
