Evanghelia zilei: Mc 5, 1 – 20
În vremea aceea a venit Iisus pe ţărmul celălalt al mării, în ţinutul Gadarenilor. Iar după ce a ieşit El din corabie, L-a întâmpinat îndată un om, din mormintele de acolo, cu duh necurat, care avea locuinţa în peşterile de îngropăciune. Şi nimeni nu putea să-l lege nici măcar cu lanţuri de fier, pentru că de multe ori fusese legat în obezi şi cu lanţuri de fier şi el rupsese lanţurile şi obezile le sfărâmase; şi, fiindcă nimeni nu putea să-l domolească, era el totdeauna, noaptea şi ziua, prin munţi şi prin peşteri de îngropăciune, ţipând şi izbindu-se de pietre. Dar, văzându-L de departe pe Iisus, a alergat şi s-a închinat Lui şi, strigând cu glas mare, a zis: ce este între mine şi Tine Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel prea înalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti; pentru că îi zicea: ieşi, duh necurat, din omul acesta. Şi l-a întrebat: care îţi este numele? Şi I-a răspuns: legiune îmi este numele meu, pentru că suntem mulţi. Dar se rugau de El stăruitor ca să nu-i trimită afară din ţinutul acela. Iar acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci, care păştea. Deci se rugau de El şi ziceau: trimite-ne pe noi în aceşti porci, ca să intrăm în ei. Şi Iisus le-a dat voie. Atunci, ieşind, duhurile necurate au intrat în porci şi turma, ca la două mii de porci, s-a pornit de pe ţărm în mare şi s-a înecat în apă. Iar cei care păzeau porcii au fugit şi au dat de veste în oraş şi prin sate. Şi au venit oamenii să vadă ce s-a întâmplat. Şi s-au dus la Iisus şi au văzut pe cel care fusese îndrăcit şezând jos, îmbrăcat şi întreg la minte, el care avusese o legiune de diavoli şi s-au înfricoşat. Iar cei care văzuseră le-au povestit cum s-a întâmplat cu cel îndrăcit şi cu porcii. Atunci ei au început să-L roage să se ducă din ţinuturile lor. Iar, când a intrat în corabie, cel care fusese îndrăcit se ruga ca să-l ia cu Dânsul. Iisus însă nu l-a lăsat şi i-a zis: mergi în casa ta, la ai tăi şi spune-le cât bine ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit. Iar el s-a dus şi a început să vestească în Decapole, cât bine i-a făcut Iisus lui; şi toţi se minunau.
Neputinţa diavolului
Pericopa evanghelică de la Marcu 5, 1 – 20, relatează minunea vindecării demonizaţilor din ţinutul Gadarenilor, minune relatată de Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca în evangheliile lor. Dacă relatarea Sfântului Evanghelist Matei este mai scurtă, Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca ne oferă detalii suplimentare. Evanghelistul Matei vorbeşte despre doi demonizaţi, Sfinţii Marcu şi Luca vorbesc despre unul singur. E foarte probabil că Iisus a vindecat doi demonizaţi, dar numai unul dintre ei şi-a exprimat dorinţa de a-L urma pe Iisus şi numai acela a devenit ucenic, respectiv vestitor al Mântuitorului. Sfinţii Marcu şi Luca sunt interesaţi îndeosebi de acest final fericit al întâmplării, ei redând în plus, faţă de textul Sfântului Matei, un important dialog între Iisus şi omul vindecat:
„Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.” (Mc 5, 18 – 20; Lc 8, 38 – 39).
Dacă mulţimea din acel ţinut Îl alungă pe Iisus, acest om, deşi nu-i este îngăduit să-L urmeze, se face un adevărat ucenic al Domnului şi un apostol al Său pentru cetatea sa, ba chiar, dacă ţinem seama de textul Evangheliei după Marcu, pentru întreaga regiune:
„Şi a început să vestească în Decapole câte i-a făcut Iisus lui.” (Mc 5, 20).
Realitatea prezenţei şi lucrării diavolilor, care constituie un aspect tragic al existenţei, este consemnată adesea în Sfânta Scriptură. Astfel se arată că diavolul este acela care îi pricinuieşte lui Iov nenorociri şi boală; tot diavolul îl copleşeşte pe regele Saul după ce se îndepărtase de voia lui Dumnezeu, iar moartea a apărut în lume prin înşelăciunea şi invidia diavolului. Domnul Hristos Însuşi a fost ispitit de duhul cel rău în pustie, dorind să zădărnicească opera de mântuire hotărâtă de Dumnezeu.
Trebuie să spunem că natura diavolilor este rea prin voinţă şi nu prin creaţie. Destinul îngerilor a fost acela de a rămâne statornici în bine şi de a fi ascultători lui Dumnezeu, care i-a creat puri, buni, sfinţi şi le-a dăruit din belşug nenumărate daruri naturale şi harice. Dar cedând mândriei şi-au atribuit lor înşişi adâncimea talentului, rafinamentul calităţilor şi chiar darurile duhului. S-au exclus din rândul fiinţelor create şi, uitând că au fost creaţi, considerau că-şi au prin ei înşişi izvorul existenţei; întemeindu-se pe această fatală aberaţie şi-au nesocotit obligaţiile sfinte ce le aveau faţă de Dumnezeu, Creatorul lor. Au fost antrenaţi la această părere de sine şi la această orbire de una din căpeteniile îngeriilor; Proorocul Iezechiel îl numeşte Heruvim.[1] Acest heruvim s-a încrâncenat atât de mult în părerea de sine şi în mândrie, încât se socotea egalul lui Dumnezeu şi s-a revoltat în mod deschis împotriva Lui.[2] A devenit potrivnicul lui Dumnezeu, vrăjmaşul Său declarat.[3]
Dar trebuie să se ştie că ceea ce este moartea pentru oameni aceea este căderea pentru îngeri. Şi cităm din Sfântul Ioan Damaschin, din lucrarea sa numită Dogmatica:
„După cădere îngerii căzuţi nu mai au posibilitatea pocăinţei, după cum nu o au nici oamenii după moarte.”.[4]
Numărul îngerilor căzuţi este extrem de mare. Unii consideră, întemeindu-se pe relatarea Apocalipsei,[5] că a treia parte din îngeri au căzut. Dintre cei mai importanţi, au căzut numeroşi, cum se vede din relatarea Sfântului Apostol Pavel: ei sunt numiţi stăpâni şi puteri. Heruvimul căzut este prinţul împărăţiei întunericului. El este originea, izvorul, plinătatea răului. Depăşindu-i prin capacitate pe toţi ceilalţi îngeri căzuţi, îi depăşeşte şi prin răutate. Este firesc ca spiritele ce au fost antrenate cu el şi care i s-au supus de bunăvoie să fie datoare mereu a primi răutate de la el şi, prin urmare, să rămână în slujba lui. Dumnezeu le-a lăsat îngerilor căzuţi libertatea de a persevera în rău, după dorinţa lor, dar în atotputernicia şi atotînţelepciunea Sa, care depăşesc înţelepciunea celor mai inteligente creaturi, El nu încetează de a le rămâne Stăpân suprem. Lanţurile indestructibile ale voinţei lui Dumnezeu le îngăduie să facă numai ceea ce El le permite.[6]
Cândva au fost în cea mai intimă apropiere de Dumnezeu şi aceasta era suprema lor bucurie. Acum însă, apropierea Domnului nu face decât să-i îngrozească. Ei nu suferă prezenţa Domnului şi strigă prin gura celor posedaţi:
„Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Lc 8, 28; Mt 8, 29).
Venirea Domnului Hristos li se pare prea devreme:
„Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Mt 8, 29).
Demonii nu suportă prezenţa lui Iisus în preajma lor; nu ştiu cum să fugă mai repede din faţa Lui; dacă nu au unde fugi, vin şi cad înaintea Domnului; iar când li se îngăduie să intre în porci, porcii înşişi fug, odată cu demonii din ei, din faţa lui Iisus şi se aruncă în mare.
„Legiunea” de demoni care îl stăpânea pe acel demonizat a trebuit să-şi recunoască slăbiciunea şi înfrângerea. Sfântul Ioan Gură de Aur căutând un răspuns la întrebarea: „Pentru ce Hristos a făcut ce au cerut demonii, îngăduindu-le să intre în turma de porci?” zice:
„Ca să cunoască toţi că demonii nici în porci nu îndrăznesc să intre dacă Hristos nu le-ar îngădui.”.[7]
Evanghelia nu ne spune cum a ajuns demonizatul în această stare cumplită. Probabil că păcatele l-au adus în această stare. Demonizarea este în cele mai multe cazuri consecinţa păcatelor, a neglijenţei şi a superficialităţii omului pe plan duhovnicesc. Prezenţa demonului se face simţită acolo unde nu există harul Sfintelor Taine. Demonul îşi face victime din cei care, după ce au primit Sfintele Taine ale Bisericii, trăiesc în contradicţie cu harul primit.
Este important să reţinem şi faptul că diavolul este neputincios în faţa credinciosului întărit prin credinţa în Hristos şi prin harul Lui. Nici o lucrare a diavolului nu are putere asupra celui ce trăieşte plenar viaţa în Hristos. Sunt farmece, sunt vrăji pentru că Molitfelnicul (care este alături de Liturghier principala carte de slujbă a preoţilor), cuprinde astfel de dezlegări cunoscute sub numele de Molitfele Sfântului Vasile cel Mare; dar credinciosul adevărat nu mai este preocupat de asemenea dezlegări, pentru că el s-a dezlegat de satana la Botez şi această dezlegare s-a petrecut odată pentru totdeauna.
[1] Iez 28,14 – 17.
[2] Is 14,13 – 14.
[3] Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, p. 203.
[4] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 50.
[5] Apoc 12, 14.
[6] Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, p. 204.
[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 357.
