Neputinţa diavolului (Joi, Săptămâna a XIV-a după Rusalii)

de | sept. 23, 2021

Evanghelia zilei: Mc 5, 1 – 20

În vremea aceea a venit Iisus pe ţărmul celălalt al mării, în ţinutul Gadarenilor. Iar după ce a ieşit El din corabie, L-a întâmpinat îndată un om, din mormintele de acolo, cu duh necurat, care avea locuinţa în peş­terile de îngropăciune. Şi nimeni nu putea să-l lege nici măcar cu lanţuri de fier, pentru că de multe ori fusese legat în obezi şi cu lanţuri de fier şi el rupsese lanţurile şi obezile le sfărâmase; şi, fiindcă nimeni nu putea să-l domolească, era el totdeauna, noaptea şi ziua, prin munţi şi prin peşteri de îngropăciune, ţipând şi izbindu-se de pietre. Dar, văzându-L de de­parte pe Iisus, a alergat şi s-a închinat Lui şi, strigând cu glas mare, a zis: ce este între mine şi Tine Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel prea înalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti; pentru că îi zicea: ieşi, duh necurat, din omul acesta. Şi l-a întrebat: care îţi este numele? Şi I-a răspuns: le­giu­ne îmi este numele meu, pentru că suntem mulţi. Dar se rugau de El stă­ruitor ca să nu-i trimită afară din ţinutul acela. Iar acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci, care păştea. Deci se rugau de El şi ziceau: trimi­te-ne pe noi în aceşti porci, ca să intrăm în ei. Şi Iisus le-a dat voie. Atunci, ieşind, duhurile necurate au intrat în porci şi turma, ca la două mii de porci, s-a pornit de pe ţărm în mare şi s-a înecat în apă. Iar cei care păzeau porcii au fugit şi au dat de veste în oraş şi prin sate. Şi au venit oamenii să vadă ce s-a întâmplat. Şi s-au dus la Iisus şi au văzut pe cel care fusese îndrăcit şezând jos, îmbrăcat şi întreg la minte, el care avusese o legiune de diavoli şi s-au înfricoşat. Iar cei care văzuseră le-au povestit cum s-a întâmplat cu cel îndrăcit şi cu porcii. Atunci ei au început să-L roage să se ducă din ţinuturile lor. Iar, când a intrat în corabie, cel care fusese îndrăcit se ruga ca să-l ia cu Dânsul. Iisus însă nu l-a lăsat şi i-a zis: mergi în casa ta, la ai tăi şi spune-le cât bine ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit. Iar el s-a dus şi a început să vestească în Decapole, cât bine i-a făcut Iisus lui; şi toţi se minunau.

Neputinţa diavolului

Pericopa evanghelică de la Marcu 5, 1 – 20, relatează minunea vin­decării de­mo­ni­zaţilor din ţinutul Gadarenilor, minune relatată de Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca în evangheliile lor. Dacă relatarea Sfântului Evanghelist Matei este mai scurtă, Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca ne oferă detalii suplimentare. Evan­ghelistul Matei vorbeşte despre doi demonizaţi, Sfinţii Marcu şi Luca vorbesc despre unul singur. E foarte probabil că Iisus a vindecat doi demonizaţi, dar numai unul dintre ei şi-a exprimat dorinţa de a-L urma pe Iisus şi numai acela a devenit uce­nic, respectiv vestitor al Mântuitorului. Sfinţii Marcu şi Luca sunt in­teresaţi îndeosebi de acest final fericit al întâmplării, ei redând în plus, faţă de textul Sfântului Matei, un important dialog între Iisus şi omul vin­decat:

„Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.” (Mc 5, 18 – 20; Lc 8, 38 – 39).

Dacă mulţimea din acel ţinut Îl alungă pe Iisus, acest om, deşi nu-i este îngă­duit să-L urmeze, se face un adevărat ucenic al Domnului şi un apostol al Său pentru cetatea sa, ba chiar, dacă ţinem seama de textul Evangheliei după Marcu, pentru întreaga regiune:

„Şi a început să vestească în Decapole câte i-a făcut Iisus lui.” (Mc 5, 20).

Realitatea prezenţei şi lucrării diavolilor, care constituie un aspect tragic al existenţei, este consemnată adesea în Sfânta Scriptură. Astfel se arată că diavolul este acela care îi pricinuieşte lui Iov nenorociri şi boală; tot diavolul îl copleşeşte pe regele Saul după ce se îndepărtase de voia lui Dumnezeu, iar moartea a apărut în lume prin înşelăciunea şi invidia diavolului. Domnul Hristos Însuşi a fost ispitit de duhul cel rău în pustie, dorind să zădărnicească opera de mântuire hotărâtă de Dumnezeu.

Trebuie să spunem că natura diavolilor este rea prin voinţă şi nu prin creaţie. Destinul îngerilor a fost acela de a rămâne statornici în bine şi de a fi ascultători lui Dumnezeu, care i-a creat puri, buni, sfinţi şi le-a dă­ruit din belşug nenumărate daruri naturale şi harice. Dar cedând mân­driei şi-au atribuit lor înşişi adâncimea talentului, rafinamentul calită­ţi­lor şi chiar darurile duhului. S-au exclus din rândul fiinţelor create şi, ui­tând că au fost creaţi, considerau că-şi au prin ei înşişi izvorul existenţei; întemeindu-se pe această fatală aberaţie şi-au nesocotit obligaţiile sfin­te ce le aveau faţă de Dumnezeu, Creatorul lor. Au fost antrenaţi la această pă­­re­re de sine şi la această orbire de una din căpeteniile îngeriilor; Proorocul Iezechiel îl numeşte Heruvim.[1] Acest heruvim s-a încrânce­nat atât de mult în părerea de sine şi în mândrie, încât se socotea egalul lui Dumnezeu şi s-a revoltat în mod deschis împotriva Lui.[2] A devenit potrivnicul lui Dumnezeu, vrăjmaşul Său declarat.[3]

Dar trebuie să se ştie că ceea ce este moartea pentru oameni aceea este că­derea pentru îngeri. Şi cităm din Sfântul Ioan Damaschin, din lu­crarea sa numită Dogmatica:

„După cădere îngerii căzuţi nu mai au posibilitatea pocăinţei, după cum nu o au nici oamenii după moarte.”.[4]

Numărul îngerilor căzuţi este extrem de mare. Unii consideră, înte­me­indu-se pe relatarea Apocalipsei,[5] că a treia parte din îngeri au că­zut. Dintre cei mai importanţi, au căzut numeroşi, cum se vede din rela­tarea Sfântului Apostol Pavel: ei sunt numiţi stăpâni şi puteri. Heruvi­mul căzut este prinţul împărăţiei întune­ricului. El este originea, izvorul, plinătatea răului. Depăşindu-i prin capacitate pe toţi ceilalţi îngeri căzuţi, îi depăşeşte şi prin răutate. Este firesc ca spiritele ce au fost antre­nate cu el şi care i s-au supus de bunăvoie să fie datoare mereu a primi răutate de la el şi, prin urmare, să rămână în slujba lui. Dumnezeu le-a lăsat înge­rilor căzuţi libertatea de a persevera în rău, după dorinţa lor, dar în atotputernicia şi atotînţelepciunea Sa, care depăşesc înţelepciunea celor mai inteligente creaturi, El nu încetează de a le rămâne Stăpân su­prem. Lanţurile indestructibile ale voinţei lui Dumnezeu le îngăduie să facă numai ceea ce El le permite.[6]

Cândva au fost în cea mai intimă apropiere de Dumnezeu şi aceasta era su­prema lor bucurie. Acum însă, apropierea Domnului nu face decât să-i îngro­zească. Ei nu suferă prezenţa Domnului şi strigă prin gura celor posedaţi:

„Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Lc 8, 28; Mt 8, 29).

Venirea Domnului Hristos li se pare prea devreme:

„Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Mt 8, 29).

Demonii nu suportă prezenţa lui Iisus în preajma lor; nu ştiu cum să fugă mai repede din faţa Lui; dacă nu au unde fugi, vin şi cad înaintea Domnului; iar când li se îngăduie să intre în porci, porcii înşişi fug, odată cu demonii din ei, din faţa lui Iisus şi se aruncă în mare.

„Legiunea” de demoni care îl stăpânea pe acel demonizat a trebuit să-şi re­cunoască slăbiciunea şi înfrângerea. Sfântul Ioan Gură de Aur cău­tând un răs­puns la întrebarea: „Pentru ce Hristos a făcut ce au cerut demonii, îngăduindu-le să intre în turma de porci?” zice:

„Ca să cunoască toţi că demonii nici în porci nu îndrăznesc să intre dacă Hristos nu le-ar îngădui.”.[7]

Evanghelia nu ne spune cum a ajuns demonizatul în această stare cumplită. Probabil că păcatele l-au adus în această stare. Demonizarea este în cele mai multe cazuri consecinţa păcatelor, a neglijenţei şi a su­per­ficialităţii omului pe plan du­hov­nicesc. Prezenţa demonului se face simţită acolo unde nu există harul Sfintelor Taine. Demonul îşi face vic­time din cei care, după ce au primit Sfintele Taine ale Bisericii, trăiesc în contradicţie cu harul primit.

Este important să reţinem şi faptul că diavolul este neputincios în faţa cre­dinciosului întărit prin credinţa în Hristos şi prin harul Lui. Nici o lucrare a diavolului nu are putere asupra celui ce trăieşte plenar viaţa în Hristos. Sunt far­mece, sunt vrăji pentru că Molitfelnicul (care este ală­turi de Liturghier prin­cipala carte de slujbă a preoţilor), cuprinde astfel de dezlegări cunoscute sub numele de Molitfele Sfântului Vasile cel Mare; dar credinciosul adevărat nu mai este preocupat de asemenea dezlegări, pentru că el s-a dezlegat de satana la Botez şi această dezlegare s-a petrecut odată pentru totdeauna.

[1] Iez 28,14 – 17.

[2] Is 14,13 – 14.

[3] Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, p. 203.

[4] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 50.

[5] Apoc 12, 14.

[6] Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, p. 204.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 357.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Neputinţa diavolului (Joi, Săptămâna a XIV-a după Rusalii)
Neputinţa diavolului (Joi, Săptămâna a XIV-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Reflecții asupra cultului divin

Reflecții asupra cultului divin

Scopul întregii educații catehetice, religioase a creștinului este acela de a-l introduce în Biserică, în trupul mistic al lui Hristos și să îl integreze în viața Bisericii, care este viața de har, de comuniune cu Dumnezeu, de iubire, de unitate și progres duhovnicesc...

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Părintele Gheorghe Calciu își amintește din vremea în care era deținut în temnițele comuniste: „În dimineaţa aceea de Paşti mă rugam lui Dumnezeu să nu vină gardianul acesta (să nu fie de rând în acea zi, căci era cumplit). El până nu bătea trei-patru inşi, aşa ca să...

Despre Părintele Iosif Vatopedinul

Despre Părintele Iosif Vatopedinul

Când Gheronda Iosif a ajuns să aibă el însuși obște, le spunea părinților spre folos duhovnicesc, următorul lucru: „La prima mea mănăstire, munceam cel puțin 16 ore pe zi. Și cu toate acestea, am citit cu atenție tot Vechiul Testament de 3 ori. Am citit cele 14...