Evanghelia zilei: Mc 11, 27 – 33
În vremea aceea a venit Iisus iarăşi în Ierusalim şi, când se plimba el prin templu, au venit la Dânsul cărturarii şi bătrânii şi I-au zis: cu ce putere faci acestea şi cine Ţi-a dat Ţie puterea aceasta, ca să le faci? Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: am să vă întreb şi eu pe voi o vorbă şi să-Mi răspundeţi. Atunci vă voi spune şi Eu cu ce putere fac acestea. Botezul lui Ioan a fost din cer sau de la oameni? Răspundeţi-Mi! Ei însă vorbeau între ei, zicând: dacă vom răspunde: din cer, va zice: pentru ce dar n-aţi crezut în el? Iar să răspundem: de la oameni… se temeau de popor, pentru că toţi aveau despre Ioan credinţa că a fost într-adevăr prooroc. Deci, răspunzând lui Iisus, au zis: nu ştim. Atunci şi Iisus le-a zis: nici Eu nu vă spun vouă cu ce putere fac acestea.
„Suntem templu al Dumnezeului celui viu”
Refractari învăţăturii Domnului Hristos, cărturarii, arhiereii şi bătrânii au venit şi L-au întrebat pe Mântuitorul în virtutea cărui mandat face ordine în templul lui Dumnezeu:
„Cu ce putere faci acestea? Sau cine Ţi-a dat Ţie puterea aceasta, ca să le faci?” (Mt 21, 23; Mc 11, 28; Lc 20, 2).
Discuţia aceasta dintre Domnul Hristos şi farisei este relatată de toţi cei patru evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Dacă la Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca Domnul Hristos refuză să le dea fariseilor un răspuns direct, condiţionând răspunsul Său de o întrebare,[1] la Sfântul Evanghelist Ioan citim că Domnul Hristos le dă fariseilor un semn:
„Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.” (In 2, 19).
Foloseşte aici o adresare metaforică, căci nota Evanghelistul Ioan:
„Iar El vorbea despre templul trupului Său. Deci, când S-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care Îl spusese Iisus.” (In 2, 21 – 22).
Templul din Ierusalim era locul unde I se aduceau lui Dumnezeu jertfe sângeroase pentru păcatele oamenilor. Dumnezeu nu aşteaptă de la oameni jertfe materiale, jertfe substitutive, ci jertfele duhovniceşti. Acest lucru l-a profeţit psalmistul David, în Psalmul 50:
„Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” (Ps 50, 16 – 18).
Adresându-se credincioşilor din Corint, Sfântul Apostol Pavel le spune:
„Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.” (1 Cor 3, 16 – 17),
adăugând:
„Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: voi locui în ei, şi voi umbla, şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu.” (2 Cor 6, 16).
Aşadar, pentru Dumnezeu nu templul material contează, ci templul trupului nostru. Citim în Evanghelia după Matei, în capitolul al XXIV-lea, în Evanghelia după Marcu, în capitolul al XIII-lea şi în Evanghelia după Luca, în capitolul al XXI-lea, că atunci când Iisus a ieşit din templu, ucenicii Săi, impresionaţi de clădirile templului s-au apropiat de El, zicându-I:
„Învăţătorule, priveşte ce fel de pietre şi ce clădiri!” (Mc 13, 1).
Iisus însă le-a răspuns:
„Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească.” (Mt 24, 2; Mc 13, 2; Lc 21, 6).
Domnul Hristos nu a venit să cureţe templul din Ierusalim, ci a venit să îndrepte, să orienteze oamenii către Împărăţia lui Dumnezeu, care nu a fost şi nu este o Împărăţie pământească, o Împărăţie materială, ci o Împărăţie cerească, o Împărăţie duhovnicească.
Faţă de templul din Ierusalim, Biserica creştină este un „edificiu” spiritual a cărui piatră unghiulară, adică piatră care uneşte şi desăvârşeşte, este Domnul Hristos şi a cărui temelie sunt apostolii şi profeţii. În Biserică, Hristos este prezent peste tot: El este şi apostolia apostolilor, profeţia profeţilor, sfinţenia sfinţilor, credinţa credincioşilor, iubirea celor ce iubesc şi dreptatea drepţilor, blândeţea celor blânzi şi smerenia celor smeriţi; el este toate în toţi şi în fiecare din cei care se luptă şi se mântuiesc. De ce? Pentru că noi, creştinii, potrivit cuvântului Sfântului Apostol Petru, suntem „pietre vii”, zidite în acest edificiu spiritual care este Biserica.[2]
În Biserică şi prin Biserică, Hristos nu uneşte în sine numai o singură generaţie, ci toată omenirea, fiindcă în Biserică nu există moarte şi întreruperea vieţii pământeşti nu întrerupe raportul viu al generaţiilor. Hristos, Care este „ieri şi astăzi şi în veci acelaşi”, face prezent tot trecutul. De aceea, pentru simţirea şi conştiinţa ortodoxă, toate mădularele Bisericii, de la Sfinţii Apostoli până la cei care au adormit ieri, sunt contemporane ca unele ce sunt întotdeauna vii în Hristos.[3] Aşadar şi noi astăzi suntem contemporani, în Biserică şi prin Biserică, cu Sfinţii Apostoli, cu Mucenicii şi cu Sfinţii Părinţi, iar cei care vor veni mâine, după noi vor fi contemporani cu noi şi cu toţi sfinţii. Aceasta înseamnă că suntem pietre vii în edificiul Bisericii. Iată că adevărata Biserică nu este edificiul material care poate să existe sau poate să nu existe, ci adevărata Biserică este comunitatea credincioşilor care dau viaţă acestui edificiu.
[1] „Vă voi întreba şi Eu un cuvânt: răspundeţi-Mi şi vă voi spune şi Eu cu ce putere fac acestea” (Mt 21, 24; Mc 11, 29; Lc 20, 3).
[2] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, pp. 182 – 183. A se vedea şi Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Biserica în sensul de locaş şi de largă comuniune în Hristos, în Ortodoxia, 3 / 1982, pp. 341 – 342.
[3] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 131.
