Evanghelia zilei: Lc 9, 7 – 11
În vremea aceea, când a auzit despre cele ce săvârşea Iisus, Irod Tetrarhul era în nedumerire, pentru că unii ziceau că Ioan s-a sculat din morţi; iar alţii, că Ilie s-a arătat; şi iarăşi alţii, că un prooroc dintre cei de demult a înviat. Irod însă zicea: lui Ioan eu i-am tăiat capul; cine este dar Acesta despre care aud astfel de fapte? De aceea căuta să-L vadă. Dar apostolii, înapoindu-se, au spus lui Iisus toate câte au făcut. Atunci El i-a luat cu Sine şi s-au dus deoparte, într-un loc pustiu al oraşului numit Betsaida. Dar mulţimile, prinzând de veste, au mers după Dânsul şi El, primindu-le, le vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu; iar pe aceia care aveau trebuinţă de tămăduire îi făcea sănătoşi.
„Mulţi chemaţi, puţini aleşi”
Această pericopă biblică este un fragment din capitolul al IX-lea din Evanghelia după Luca. Desprinsă din context, pericopa ni-l prezintă în prim plan pe Irod Antipa, tetrarhul Galileii care era nedumerit în legătură cu Iisus, iar în plan secund ne sunt prezentaţi cei 12 apostoli, care s-au întors din misiunea de probă în care au fost trimişi. În Evanghelia după Luca accentul nu este însă pus pe Irod, ci pe Domnul Hristos, Care i-a trimis pe cei 12 apostoli în misiune de probă, Care i-a săturat pe cei cinci mii de oameni, Care s-a schimbat la faţă înaintea Apostolilor Petru, Iacov şi Ioan şi Care a vindecat apoi un copil demonizat. Totuşi de ce această pericopă începe cu nedumerirea lui Irod? Pentru a arăta lipsa de credinţă a tetrarhului care, după ce a fost mustrat de proorocul Ioan Botezătorul pentru păcatul său, l-a întemniţat pe profet şi i-a tăiat capul. Şi exista credinţa că Ioan a înviat, sau că s-a arătat Ilie profetul, cel care nu a trecut prin moarte, sau că unul din proorocii vechi au înviat şi lucrează în persoana Domnului Hristos.[1] De fapt era o credinţă falsă, o credinţă străină de credinţa revelată a Vechiului Testament, o credinţă împrumutată din Orientul îndepărtat, cum că sufletele s-ar reîncarna în alte trupuri. Aceasta era şi credinţa tetrarhului Irod Antipa şi de aceea tetrarhul căuta să-l vadă pe Iisus.
Această lipsă de credinţă este pusă în antiteză cu credinţa apostolilor care, crezând în cuvântul Domnului Hristos, au plecat în misiune de probă. Domnul Hristos le-a zis doar să nu ia nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aibă cineva câte două haine.[2] De ce? Pentru că „vrednic e lucrătorul de plata lui”.[3] Şi apoi „credinţa vine din auzire, iar auzirea din cuvântul lui Dumnezeu”.[4] Dacă apostolii s-au încredinţat şi au venit la credinţă ascultând cuvântul Domnului Hristos, şi ei la rândul lor au adus la credinţă pe alţii, care au ascultat cuvântul lor. Aşa s-au înmulţit ucenicii Domnului.
Această trimitere la propovăduire a celor 12 arată cum trebuie să se certifice şi să se verifice adevărata propovăduire, adevărata misiune. Apostolii şi urmaşii lor până astăzi oferă poporului hrana sufletească, cuvântul lui Dumnezeu, iar poporul drept recunoştinţă le oferă acestor misionari hrana trupească. Este o falsă misiune aceea care pretinde ascultarea cuvântului lui Dumnezeu prin mijlocirea bunurilor materiale. Aşa au apărut în istorie fracţiunile religioase care au rupt din trupul bisericii pe toţi cei care s-au dovedit a fi slabi duhovniceşte, pe toţi cei care şi-au făcut din credinţă nu un crez, ci un mijloc de bunăstare materială.
Iisus a fost urmat de ucenicii Săi nu pentru că era bogat. Dacă cineva l-a urmat din pricina bogăţiei – şi anume Iuda Iscarioteanul –, acesta a sfârşit spânzurându-se. Pe Iuda Isacrioteanul nu l-a chemat Domnul la apostolat, ci mamona, adică banul. În Evanghelii nu ne este prezentată scena chemării lui Iuda la apostolat. Totuşi avem o pildă care poate pune în lumină cuvântul Domnului Hristos:
„Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” (Mt 20, 16; 22, 14).
„Puţini aleşi” pentru că „ales” devine cel care răspunde chemării cu toată fiinţa sa, cel care se leapădă pe sine, cel care îşi ia crucea vieţii şi-L urmează pe Domnul Hristos.
Evanghelia a patra de la Taina Sfântului Maslu istoriseşte, spre final, că s-a apropiat de Domnul Hristos un cărturar, care i-a zis:
„Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge. Dar Iisus i-a răspuns: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul.” (Mt 8, 19 – 20; Lc 9, 57 – 58).
Aşadar, degeaba vrei să vii după Mine, că nu am să-ţi ofer ceea ce vrei. Apoi, un altul dintre ucenici I-a zis: „Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc şi să îngrop pe tatăl meu.”.[5] Acestuia Iisus i-a zis:
„Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor.” (Mt 8, 22; Lc 9, 60).
„Lasă morţii” – adică cei care şi-au robit sufletul cu bogăţiile lumii – „să-şi îngroape morţii lor” – adică cei care şi-au încheiat viaţa departe de Dumnezeu.[6] Pe de altă parte, a fi cu Dumnezeu înseamnă a căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. De ce? Pentru că toate celelalte se vor adăuga la timpul lor.
[1] Lc 9, 7 – 8.
[2] Mt 10, 9 – 10; Mc 6, 8 – 9; Lc 9, 3.
[3] Mt 10, 10.
[4] Rom 10, 17.
[5] Mt 8, 21; Lc 9, 59.
[6] Prin cuvintele „morţii lor” Iisus arată că mortul nu era dintre ai Lui. – cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 348.
