Evanghelia zilei: Lc 13, 1 – 9
În vremea aceea au venit unii la Iisus, spunându-I despre galileenii al căror sânge l-a amestecat Pilat cu jertfele lor. Atunci, răspunzând, Iisus le-a zis: credeţi, oare, că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi galileenii, fiindcă au păţit acesta? Nu! Vă spun vouă că, de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a omorât, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi, decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! Că vă spun vouă că, de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Apoi le-a spus această pildă: un om avea un smochin sădit în via lui şi a venit să caute rod în el, dar n-a găsit. Şi a zis către vier: iată, trei ani sunt de când vin să caut rod în smochinul acesta, dar nu găsesc; taie-l, pentru ce să cuprindă locul în zadar? Dar vierul, răspunzând lui, a zis: stăpâne, lasă-l şi anul acesta, până când voi săpa împrejur şi-i voi pune gunoi; poate va face roadă; iar de nu va face, atunci îl vei tăia în anul care vine.
Nelegiuirile unui procurator
Ca provincie romană Iudeea era pusă sub autoritatea unui procurator. Principalele lui atribuţii erau strângerea impozitelor şi taxelor vamale şi vărsarea lor în tezaurul roman; menţinerea ordinei în regiunile respective; judecarea unor infracţiuni ce periclitau climatul social-politic; revizuirea sentinţelor pronunţate de instanţele judecătoreşti iudaice.
Procuratorul roman îşi avea reşedinţa în Cezareea. El era şi comandantul suprem al trupelor romane staţionate în Iudeea, fiind subordonat guvernatorului din Siria. Evreii din Iudeea erau deosebit de sensibili în ceea ce priveşte chestiunile religioase, preotestând împotriva amestecului străin în problemele de cult. Pe zidul ce înconjura templul erau fixate plăci pe care se putea citi în latină şi greacă interdicţia intrării străinilor în Templu. Monezile de aramă bătute în Iudeea purtau numai numele, nu şi efigia împăratului, deoarece Legea mozaică interzicea reproducerea oricărui chip omenesc. Luând în considerare această prescripţie religioasă, romanii au renunţat să ridice statui împăratului în Oraşul Sfânt – Ierusalim. În semn de respect pentru puterea suverană, în Templu s-a adus o jertfă dedicată împăratului şi poporului roman. Cu toate acestea, delimitarea sferelor de competenţă ale instanţelor străine şi ale celor iudaice era atât de neprecisă, încât era inevitabil să nu se ajungă la ciocniri între populaţia ţării, care dorea libertate, şi stăpânitori, care se comportau în Iudeea după bunul lor plac.[1]
Aşa s-au întâmplat lucrurile şi în timpul procuratorului roman Pontiu Pilat (26 – 36 d.Hs.) care după mărturia filozofului Filon din Alexandria a rămas în amintirea poporului cu aceste stigmate ale imoralităţii: mită, jafuri, viclenie, maltratări, execuţii fără sentinţă.
Se părea chiar că-i făcea plăcere să batjocorească datinile religioase ale evreilor şi să încalce drepturile recunoscute. Aşa, de pildă, la cererea preşedintelui Sinedriului, Senatul roman a aprobat ca în Ierusalim să nu fie ridicate statui şi nici să nu fie aduse tablouri reprezentând zei la care populaţia s-ar fi putut închina. Iudeea era astfel scutită de cultul împăratului prin închinarea la statuia acestuia.
Nesocotind aceste drepturi deja dobândite, Pilat nu se sfii să aducă la Ierusalim o unitate militară care purta în primele rânduri chipuri ale împăratului. Poporul fu cuprins de spaimă. O mare mulţime de iudei porniră fără întârziere spre Cezareea pentru a-l implora pe procurator să îndepărteze din oraş însemnele profanatoare. Pilat porunci atunci soldaţilor săi să înconjure mulţimea agitată şi să o ameninţe cu moartea în caz că stăruie în această cerere jignitoare pentru onoarea împăratului. Evreii declarară că preferă să moară decât să suporte o asemenea profanare a oraşului.
Văzând cât de fermi sunt evreii, Pilat a fost nevoit ca în cele din urmă să cedeze. La fel eşuă şi o altă tentativă întreprinsă de el de a introduce cultul împăratului în Ierusalim. De această dată însuşi împăratul Tiberiu – care primise o plângere din partea evreilor – îi porunci lui Pilat să renunţe la planul său, pentru a nu incita în mod inutil populaţia Iudeii.
Un alt incident avu un final mai puţin fericit. La protestul public al evreilor împotriva faptului că procuratorul a ridicat cu de la sine putere din tezaurul templului sumele necesare construirii unui apeduct în Ierusalim, numeroşi soldaţi romani în haine civile se amestecară în mulţime şi, potrivit instrucţiunilor primite de la procurator, au făcut un adevărat măcel.[2]
În acest cadru apocaliptic nu este greu să ni-l imaginăm pe procuratorul Pilat omorând galileenii şi amestecând apoi sângele lor cu jertfele aduse zeilor romani. Acest fapt s-a întâmplat chiar în vremea propovăduirii Domnului Hristos căci citim în Evanghelia după Luca, în capitolul al XIII-lea, că Iisus a fost vestit de către cunoscuţii săi în legătură cu galileenii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor.[3] Apoi Domnul Hristos avea cunoştinţă şi de prăbuşirea turnului din Ierusalim, de la scăldătoarea Siloamului, care atunci când s-a surpat a ucis optsprezece oameni. Pornind de la aceste nefericite întâmplări Domnul Hristos face un îndemn la pocăinţă, zicând:
„Credeţi că aceşti galileeni (ucişi de Pontiu Pilat – n.n.) au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileenii, fiindcă au suferit aceasta? Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.” (Lc 13, 2, 4 – 5).
Cei ce au suferit moarte năprasnică au fost pedepsiţi de Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat şi cu locuitorii Sodomei şi Gomorei, în Vechiul Testament care au fost pedepsiţi cu foc din cer,[4] aşa s-a întâmplat şi cu Anania şi Safira, în Noul Testament, care au fost pedepsiţi cu moarte pentru că au minţit Duhul Sfânt, dosind din preţul ţarinei pe care au vândut-o.[5]
Dar nu toţi păcătoşii sfârşesc cu moarte năprasnică; sunt pedepsiţi numai unii dintre ei, pentru ca să le fie pildă de luare aminte altora care trăiesc asemenea lor.
[1] Dr. Alfred Hârlăoanu, Istoria universală a poporului evreu, p. 305.
[2] Ibidem, pp. 306 – 307.
[3] Lc 13, 1.
[4] Fac 19, 1 – 25.
[5] Fapte 5, 1 – 10.
