Evanghelia zilei: Lc 18, 31 – 34
În vremea aceea a luat Iisus pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi a zis către ei: iată ne suim la Ierusalim şi se vor împlini toate cele scrise de către prooroci despre Fiul Omului. Căci va fi dat în mâna păgânilor şi va fi batjocorit şi va fi ocărât şi va fi scuipat. Şi bătându-L, îl vor omorî; dar a treia zi va învia. Iar ei nimic n-au înţeles din acestea, căci cuvântul acesta era ascuns pentru ei şi nu pricepeau cele spuse de Iisus.
Taina suferinţei
Pe parcursul activităţii sale misionare Mântuitorul şi-a pregătit dinainte ucenicii spunându-le că va veni vremea când va fi dat păgânilor, care îl vor batjocori şi vor ucide, dar a treia zi va învia. Din evangheliile sinoptice aflăm că au fost trei vestiri a Patimilor.[1] Este menţionat faptul că ucenicii n-au înţeles nimic din aceste vestiri, căci cuvântul acesta le era ascuns şi nu înţelegeau cele spuse.[2] De fapt apostolii au înţeles vestirea patimilor; ce nu au înţeles ei a fost buna vestire a Învierii, căci a spus Mântuitorul că a treia zi după ce va fi omorât va învia.
Este tradiţia în Biserica ortodoxă ca înainte de căsătoria a doi tineri să se facă trei vestiri. În acest timp dacă cineva cunoaşte un impediment în săvârşirea tainei trebuie să-l spună Bisericii, respectiv preotului care, în această situaţie, poate opri unirea celor doi.
Atunci când Mântuitorul a fost întrebat:
„De ce ucenicii lui Ioan şi ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc?” (Mc 2, 18),
Acesta le răspunde printr-o parabolă, zicând:
„Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile, când se va lua mirele de la ei şi atunci vor posti.” (Mc 2, 19 – 20).
Mântuitorul prin „parabola nunţii” se descoperă pe Sine însuşi ca „mire” prin faptul că îi numeşte pe apostoli „prietenii mirelui”. Când prietenii Mirelui au înţeles că „mireasa” care Îi este pregătită Domnului este Crucea au căutat un impediment pentru a opri această unire, dar nu l-au găsit. Apostolul Petru se face purtătorul de cuvânt al celorlalţi apostoli. Fiind mai îndrăzneţ decât ceilalţi apostoli, Îl ia deoparte şi Îi dă un sfat:
„Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta.” (Mt 16, 22).
În acest mod de gândire Mântuitorul recunoaşte ispita şi lucrarea celui rău, căci zice:
„Mergi înapoia Mea, satano!” (Mt 16, 23; Mc 8, 33).
Răspunsul lui Iisus: „Nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”,[3] deşi este adresat lui Petru, i-a vizat pe toţi apostolii, căci după ce a terminat dialogul cu Petru Mântuitorul le spune tuturor:
„Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie.” (Mt 16, 24; Mc 8, 34).
De fapt, nimeni dintre apostoli nu era bucuros să urmeze pe cineva care avea să pătimească şi să moară. Mântuitorul le arată însă că numai prin luarea de bună voie a crucii pot să-I urmeze Lui.
Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune că:
„Pentru omul care ştie mai dinainte cele ce se vor întâmpla este cu putinţă să nu sufere nimic rău, în sensul că poate să ocolească răul respectiv”. [4]
Acest lucru a fost spus pentru Hristos care ştia dinainte cele ce va pătimi şi putea să le evite, dar este spus şi pentru noi. Cât timp suntem ucenicii lui Hristos nu trebuie să ne aşteptăm decât la cruce. Pe măsură ce se adânceşte comuniunea cu Hristos, pe măsură ce viaţa lui Hristos îţi domină viaţa, se adânceşte şi tensiunea diavolului faţă de tine. Şi nouă ne şopteşte satana în faţa crucii: „Fie-ţi milă de tine, să nu ţi se întâmple aceasta!”. Şi cât de repede ne lăsăm convinşi că se cade „să ne fie milă de noi!”. E plină lumea de „creştini” fără cruce. Li se pare frumos să poarte o cruce la gât, dar ideea de a-şi lua crucea cu adevărat le este cu totul străină. Creştinii sunt creştini numai dacă au cruce.[5]
Mântuitorului nu I-a fost ruşine de Cruce, a iubit Crucea şi S-a unit pe veci cu ea, într-o tainică şi dumnezeiască nuntire. La fel trebuie să simtă toţi adevăraţii ucenici ai lui Hristos. Cine vrea să trăiască în planul lui Hristos, trebuie să accepte suferinţa. Aceasta este ca o prelungire a suferinţelor lui Hristos în istorie. De fapt, Biserica din „veacul de acum” este mai mult Biserica suferinţei, a smereniei şi a prigonirilor decât Biserica transfigurărilor.
Suferinţa este singura cale spirituală pe care se duce lupta efectivă cu păcatul, singura forţă ce poate fi opusă păcatului. Suferinţa este calea spre Dumnezeu; este mijlocul de reducţie a egoismului; ea face loc în faţa mea lui Dumnezeu.[6]
Apoi Dumnezeu prin suferinţă ne mai şi încearcă. Ne trimite suferinţa pentru a ne întări duhovniceşte. În Vechiul Testament citim despre Dreptul Iov că a pierdut tot ce avea: copiii i-au murit, casa i s-a surpat, averile i s-au prădat. Şi pe lângă toate acestea a fost ispitit şi cu lepră. A fost nevoit să trăiască singur, afară din oraş, departe de orice om. Soţia lui mai venea la el şi văzându-l cum a ajuns, îl ispitea zicând:
„Blesteamă pe Dumnezeu şi mori.” (Iov 2, 9).
Dar Iov i-a răspuns:
„Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?” (Iov 2, 10);
„Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21).
Dar după toate acestea – ne spune Sfânta Scriptură – Domnul l-a pus pe Iov iarăşi în starea lui de la început şi i-a întors îndoit tot ce avusese mai înainte.[7] Prin urmare cui îi trimite Dumnezeu suferinţa, îi dă şi puterea de a trece prin ea; îi deschide drum spre Sine.
[1] Mt 16, 21; 17, 22 – 23; 20, 18 – 19; Mc 8, 31; 9, 9; 10, 33 – 34; Lc 9, 22, 44; 18; 31 – 33.
[2] Lc 9, 45; 18, 34.
[3] Mt 16, 23; Mc 8, 33.
[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca, p. 249.
[5] Prof. Alexandru Moldovan, Explicarea Cuvântului. Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, în Logos, Luduş, Anul I, Nr. 28 / 2000, p. 2.
[6] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, pp. 248 – 250.
[7] Iov 42, 10.
